Categories
eu și politica

Cum (nu) mi s-a dizolvat personalitatea în partid

Trebuie să recunosc că sunt alarmat. Am fost avertizat prietenește din mai multe surse că m-am implicat prea entuziast în campania electorală, că îmi dizolv personalitatea în acțiunea și în discursul politic, că sunt prea politician. Trăgând linia, se pare că nu mai sunt eu însumi.


Treaba e simplă: alarma e falsă iar personalitatea e bine mersi la locul ei chiar dacă nu se mai vede din cauza campaniei.

Era de așteptat că fiind pe lista de candidați a unui partid aflat în campanie electorală să intru în logica sa de comunicare. Îi promovez mesajele la fel cum el le promovează pe ale mele. Particip la evenimentele sale, îi respect regulile, simbolurile și acțiunile. Un partid este un efort organizat și colectiv de a obține încrederea publicului pentru o anumită agendă și pentru a primi de la acesta un mandat pentru a elabora și implementa politici. Așadar nu se face să fii Gică-Contra când adversarul e în altă parte. De altfel, nici nu îmi vine, deocamdată. În plus, nu am fost luat în PNL cu arcanul, participarea mea este voluntară deci ar fi imoral să fac notă discordantă doar de dragul unui vedetism ieftin atât de drag anumitor personalități narcisiste.

Și mai e un lucru important. Am găsit la PNL Bihor o organizație cu adevărat faină. Sunt figuri puternice, distincte, oameni onești dar în același timp perfect capabili și dispuși să lucreze în echipă. Toți sunt în felul lor, cel puțin în nișa lor, oameni realizați, unii chiar vedete și, cu toate acestea, sau poate chiar din acest motiv, a fost surprinzătoare chiar și pentru mine modestia și hărnicia cu care fiecare participă la efortul de campanie. Atmosfera, așa cum am perceput-o eu până acum, este camaraderească, domnește un adevărat „spirit de echipă”, ca să folosim limba de lemn. De politician adică. Puteți spune că îi lingușesc, nu mă deranjează.


Cel puțin la fel de important este și faptul că în programul și stilul de guvernare al PNL mă regăsesc cel mai mult dintre toate cele serioase de pe piață. Sigur că sunt numeroase puncte de vedere, direcții de politică sau alte aspecte de criticat dar mai puține decât la alte mișcări, din punctul meu de vedere. E greu de crezut că un sociolog poate fi 100% de acord cu vreun partid dar i se poate permite să prefere unul în locul altora, nu? Adăugați aici mărimea, forța și experiența de guvernare pentru a înțelege atractivitatea PNL. E un vehicul organizațional care chiar poate realiza ceea ce promite.

Fiți însă convinși că dacă politicile PNL vor intra pe contrasens cu valorile mele voi găsi o cale să îmi exprim dezacordul și nu voi renunța prea ușor la principiile mele. Deocamdată singurul enunț care are legătură cu vreo cenzură în PNL care mi s-a transmis a fost „Suntem diferiți, nu? Fii tu însuți.” Cool, nu-i așa?

Categories
Covid-19

Despre mine

Sunt născut în Sfântu-Gheorghe (Covasna) în 1972 într-o familie mixtă din punct de vedere etnic, cu mama maghiară și tatăl român maramureșean. Sunt căsătorit și am doi băieți. Am absolvit Sociologia la nivel de licență în 1994, masteratul în Managementul Resurselor Umane în 1996 și doctoratul în Sociologie în 2005, toate la UBB Cluj.

Din 1996 predau la Universitatea din Oradea, unde am devenit abilitat în Sociologie în 2013 și profesor universitar în același an. De câțiva ani coordonez doctorate și la Universitatea din Debrecen. Îmi place să citesc, să scriu, să ascult muzică, să vizitez cetăți și castele și să fac poze. Pentru profilare poate fi util de știut că prefer muzica lui Beethoven celei compuse de Mozart și rockul în locul muzicii pop sau disco dar în general sunt destul de tolerant în materie de consum cultural.

Am vrut întotdeauna să fiu mai bun în profesie și am trăit și trăiesc cu convingerea că învățătura serioasă este calea pentru perfecționarea individuală. Așa se face că o parte a tinereții am petrecut-o aprofundând  domenii ale științelor sociale care m-au interesat: metode cantitative avansate (Universitatea din Michigan; Universitatea din Utrecht), administrație publică (Universitatea din Maastricht), restructurare urbană (CEU Budapesta), tranzitologie (Academia de Științe Economice din Budapesta, King’s College Londra și Universitatea din Cracovia-Polonia). Am fost visiting scholar la Universitatea din Michigan (1999-2000) și bursier al Colegiului Noua Europă din București (2004-2005).

Ca orice profesor universitar, am publicat articole în jurnale științifice, am participat la conferințe, am scris cărți și am condus proiecte de cercetare și dezvoltare. Activitatea mea științifică este la vedere pe https://hatos.ro/activitate-stiintifica/ Aș putea spune că sunt destul de realizat profesional. În locul meu poate altcineva ar aștepta liniștit sesiunile de pescuit, serialele, pensionarea și nepoții.

Făcând parte din cea mai numeroasă generație din istoria României sunt preocupat și aproape îngrijorat de ceea ce lăsăm copiilor noștri. Revoluția din decembrie 1989 m-a prins, la 18 ani, nutrind o aversiune profundă față de orice formă de totalitarism și de fanatism și cu sentimentul că nu poți să stai deoparte când binele colectiv, libertatea sau demnitatea sunt miză. Evident că nu am fost membru PCR, nici informator sau lucrător al Securității. Celor curioși le spun că nu sunt nici ofițer acoperit nici membru în vreo organizație ocultă iar până acum nu am făcut parte din nici un partid politic. Amicilor conservatori li se pare că sunt cam progresist iar celor progresiști li se pare că am tendințe conservatoare. E normal să fie așa câtă vreme țin în măsuri aproximativ egale la justiție socială dar și la libertate.

Pe plan intelectual, am studiat (dar și am practicat) mișcările sociale, acțiunea colectivă și protestele. De fapt, întotdeauna am fost interesat de modurile în care oamenii se pot organiza singuri pentru a-și rezolva problemele, aceasta fiind și subiectul tezei mele de doctorat. Care nu s-a centrat pe proteste ci pe asociațiile agricole, amândouă forme ale acțiunii colective.

Totodată, am cercetat și am aprofundat educația ca sistem care are potențialul de a forma viitorii cetățeni și de a pune bazele dezvoltării personale și sociale. Cred că România trebuie să înceteze să fie exportatoare de forță de muncă ieftină și că Oradea și Bihorul se pot dezvolta în continuare doar prin investiții cu valoare adăugată mare, pentru care au nevoie de specialiștii formați bine la universitățile locale, mai ales la Universitatea din Oradea. Fiind pregătit în metode cantitative n-ar trebui să vă mire că sunt un adept entuziast al digitalizării, al utilizării seturilor mari de date (big data) și al automatizării prin machine learning și inteligență artificială în orice domeniu posibil, de la managementul urban la procesele decizionale din organizații și până la cercetarea științifică.

Mi-am exprimat punctele de vedere când mi s-a părut important să o fac. Uneori am fost în minoritate sau excentric față de opinia majoritară. Bunul simț ne obligă să recunoaștem că dacă fiecare ar spune doar ceea ce place majorității schimbarea în bine nu s-ar produce aproape niciodată. Ca argument în favoarea mea aduc faptul că o specie rarissimă de politician este cea a celor care își asumă riscul de a fi în minoritate pentru o cauză bună. Chiar Ilie Bolojan e un astfel de politician care a avut permanent curaj să inițieze lucruri pe care alții le-au declarat imposibile sau sinucigașe și astfel a schimbat fața Oradiei și sperăm că va schimba și fața județului cu ajutorul vostru și al nostru.

Din aceste motive sunt aici în fața voastră.

Adrian Hatos candidat pentru Senatul României, PNL Bihor.

Octombrie 2020

Categories
educație

Despre treimea irosită din educația românească

Problema

Dacă ești autoritate publică axată pe dezvoltare economică este rațional, nu doar moral, să te străduiești să oferi acces la educație de cea mai bună calitate tuturor copiilor și tinerilor care viețuiesc în zona în care au efect politicile tale. Din păcate, în România rata de parcurgere a unui traseu școlar complet, măcar până la finalizarea învățământului obligatoriu de 10 clase, este afectată de numeroase cazuri de abandon a căror incidență o putem afla din diverse surse.

Astfel, rata de părăsire timpurie a școlii (tineri cu vârsta între 18-24 de ani care au absolvit maximum 8 clase), variază în țara noastră de multă vreme între 15-20%. Fiind vorba de o statistică bazată pe ancheta AMIGO – un studiu pe bază de eșantion care tinde să subreprezinte categoriile cele mai sărace de populație – este posibil ca această rată să fie, de fapt, chiar mai mare.

Aceste estimări sunt confirmate de numeroase alte studii. Un raport privind ratele nete de cuprindere în învățământ al unei echipe de la Institutul de Științe ale Educației subliniază că abandonul pe cohorta care a finalizat învățământul obligatoriu în 2014/2015 a fost puțin peste 20%. Riscul de abandon este din ce în ce mai mare odată cu înaintarea în cariera școlară (mai mare în gimnaziu decât în primar, de exemplu) și dublu în cazul copiilor din mediul rural, comparativ cu cei din urban.
De altfel, o simplă urmărire a efectivelor de elevi corespunzătoare cohortei înscrise în clasa I-a în anul școlar 2008-2009 ne arată că din cei 230.000 înregistrați inițiali s-au înscris la examenul de Evaluare Națională mai puțin de 67%. Cu alte cuvinte, o treime din această cohortă s-a pierdut din sistem până la finalizarea clasei a 8-a. Probabil că ponderea celor care au plecat în străinătate sau abandonat din cauze medicale sau poate chiar prin deces nu este mai mare de 25% din aceste pierderi.

Putem vorbi de o treime pierdută din punct de vedere educațional de societate din fiecare generație de copii și adolescenți.

Câteva consecințe și complicații

Fiecare caz de abandon, de analfabetism funcțional, de tânăr care nu își realizează potențialul este o pierdere care poate fi cuantificată chiar în termeni economici dar trebuie în primul rând evaluată ca un eșec pe care societatea putea să îl evite. Un rateu al societății care, iată, își abandonează copiii.

Din punct de vedere economic, un copil care abandonează școala nu reprezintă doar irosirea resurselor folosite pentru a-l ține până în momentul abandonului în școală. Mult mai mult, este valoare adăugată care ulterior nu mai este produsă, sunt venituri și consumuri care nu mai sunt realizate, sunt cheltuieli în plus din bugetul de sănătate sau poate chiar alte resurse publice care vor fi necesare pentru a-i gestiona situația. Fie că lucrează în slujbe necalificate, fie că pleacă în străinătate sau ies din lumea muncii pentru a viețui în ocupații sezoniere sau în economia domestică, acești oameni participă foarte puțin sau chiar deloc la crearea și schimbul de valori dintr-o societate modernă. Mai mult, situația lor implică costuri nu doar economice, dar și morale și politice prin efectele sărăciei, excluziunii și ale degradării coeziunii sociale.

Un aspect este important de menționat aici. Fenomenul abandonului este greu de urmărit și de stăpânit și din cauza monitorizării sale defectuoase. Datorită macanismului de finanțare publică a școlilor, prin care se alocă o sumă anuală pentru fiecare elev înmatriculat (finanțare per capita), există din partea școlilor și a autorităților locale motivația de a înregistra mai puține cazuri de abandon decât sunt în realitate. Așadar, nu doar că nu știm la timp care sunt copiii care nu mai vin la școală dar se și risipesc resurse care ar putea fi folosite chiar pentru combaterea abandonului școlar.

Trebuie subliniată, de asemenea, agravarea riscului de abandon în situația dificilă de pandemie prin care trecem. Diverselor obstacole care îngreunează participarea școlară a copiilor din categorii defavorizate li se adaugă acum diviziunea digitală care afectează accesul la învățământ prin dificultățile însușirii materiei în condiții de absență a ghidajului din partea profesorilor, prin lipsa efectivă a accesului la conținuturi datorită absenței infrastructurii sau a competențelor de comunicare online atât din partea elevilor cât și din partea cadrelor didactice. Din păcate, trebuie să ne așteptăm ca în perioada 2020-2021 pierderile din sistemul de învățământ să fie mult mai mari decât cele obișnuite, chiar dacă ele vor deveni vizibile cu o oarecare întârziere. Este un preț pe care România îl va plăti pentru că a asistat aproape indiferentă la persistența și chiar adâncirea decalajelor de infrastructură materială și umană în educație între zonele defavorizate și celelealte.

(Să nu se înțeleagă că problema nu a fost identificată și subliniată deja, chiar la nivel de urgență de stat și de politică educațională. Combaterea abandonului școlar este prioritate strategică la nivelul Ministerului iar reducerea părăsirii timpurii a școlii este obiectiv al POCU. Din păcate, dintotdeauna executivul românesc a fost foarte harnic la elaborarea de strategii și documente programatice fiind însă mai puțin eficient în găsirea și implementarea cu tenacitate a unor soluții funcționale.)

Există soluții

Din acest motiv, concentrarea politicilor educaționale pe monitorizarea și combaterea reală a abandonului, pe de o parte, și pe îmbunătățirea prestației cadrelor didactice, mai ales a celor care predau în condițiile cele mai grele, unde este cea mai acută nevoia pentru ei, trebuie să constituie obiective strategice ale oricărui proiect de dezvoltare economică și socială care înțelege rostul mecanismelor și proceselor educaționale implicate.

Posibile soluții sistemice la aceste probleme includ îmbunătățirea și accesibilizarea rețelei de învățământ profesional, decongestionarea programei școlare și creșterea calității resursei umane din învățământ în școlile cu cea mai mare concentrare de elevi cu risc mare de abandon. Alături de aceste direcții destul de dificil de discutat, agreat și implementat și care, indiferent de scenariul considerat, vor solicita creșterea fondurilor alocate educației, pot fi puse în practică și măsuri mai punctuale:

  • Modificarea mecanismului finanțării pe elev de o manieră care să nu penalizeze financiar identificarea cazurilor de abandon și, în schimb, să recompenseze creșterea efectivă a ratelor de retenție.
  • Monitorizarea parcursului școlar al tuturor elevilor inclusiv prin utilizarea eficientă a evaluărilor naționale, a catalogului electronic etc. În alte părți se testează algoritmi de machine learning pentru a depista cazurile cu risc mare de abandon dar noi încă avem dificultăți în înregistrarea în aceeași bază de date cu acuratețe a absențelor, a notelor, a caracteristicilor socio-demografice și psihologice.
  • Extinderea activităților de consiliere școlară care să includă explicit sarcini de identificare și intervenție pentru copii aflați în risc de abandon.
  • Creșterea sprijinului financiar pentru familiile deprivate din punct de vedere materiale, sprijin care trebuie condiționat de participarea școlară a elevului.

Evident, scăderea ratelor de abandon nu este singura prioritate strategică a României în materie de educație. Chiar și fără a abandona școala, o mare parte dintre absolvenți sunt foarte puțin adaptați din punctul de vedere al competențelor, deprinderilor și valorilor, solicitărilor lumii în care trăim. Dar despre asta vorbim altă dată.

Categories
eseu trans-umanism

Omul nou, omul cu îmbunătățiri sau omul 2.0?

Introducere

Sintagma „om nou” ne trimite imediat cu gândul, pe cei care am apucat să trăim pe viu limba de lemn a dictaturii, la idealul bizar al unei personalități înregimentate total în structura ideologică și instituțională a unui polis totalitar. Toate mișcările revoluționare au promovat un om nou care evident că era opusul celui vechi pe care revoluția trebuia să-l reeduce, disciplineze sau, dacă altă cale nu era, să-l extermine. Dacă omul nou este rezultatul planificat al unei traume istorice, adeseori sângeroase, care privește mai ales credințele și loialitățile sale, trebuie să ne întrebăm dacă doar rupturi istorice dramatice pot schimba omul, dacă fără scandal acesta rămâne permanent vechi? Dacă nu cumva omul se înnoiește permanent, dar pe alte căi mai pașnice și asistăm chiar la apariția adevăratului Om Nou?

Omul s-a înnoit permanent

Omul nu a încetat nicicând să fie îmbunătățit fie ca individ fie ca specie. E adevărat că în ultimele zeci de mii de ani această îmbunătățire a fost cel mai adesea o manifestare a selecției naturale. Ne-o spune Cohran (2009) care ne arată că în ultimii 50.000 de ani viteza selecției a fost de 100 de ori mai mare decât până la apariția lui Homo Sapiens ca specie. Câteva exemple simple pot să fie interesante aici: expansiunea speciei umane a fost susținută de o adaptare care a permis anumitor populații să metabolizeze lactoza, cu alte cuvinte laptele crud, ceea ce a dus la o creștere a aportului caloric al alimentelor pentru populațiile de crescători de animale; creșterea volumului creierului fost stimulată de un aport caloric mai mare determinat de inventarea gătirii la cald (a prăjirii, a coacerii și a fierberii) (Wrangham, 2009); pe de altă parte creșterea în volum a creierului a fost instrumentală pentru ca fiecare om să poată gestiona mai multe relații sociale, ceea ce a încurajat comunități și societăți organizate mai complex (Gamble, Gowlet, Dunbar, 2014).

Uneori aceste modificări au fost atât de rapide, chiar dacă avantajul evoluționar nu e foarte clar, încât sunt aproape vizibile: față de secolul al 17 înălțimea medie a frunții unui bărbat englez a crescut cu 1,5 cm, amănunt care probabil că e legat de faptul că în secolele trecute celor din categoriile muncitorești li se spunea „capete rotunde” și de faptul că o figură prelungă este asociată cu un status care nu e dependent de activități manuale consumatoare de efort.

Trans-umanismul – când evoluția tehnologică și economică o ia înaintea selecției naturale

Și totuși ritmul evoluției naturale nu mai poate ține pasul cu evoluția societății și a tehnologiei. Resimțim aceasta în lumea care trăim, în care dependența de munci fizice a scăzut în mod radical iar cea de capacitate de procesare a informației a devenit fundamentală. Contradicția dintre modul de viață modern și nevoile corpului nostru rudimentar, în mare măsură similar celui al strămoșilor noștri de acum câteva milenii, se reflectă acut în patologiile vieții moderne. Incidența afecțiunilor cardiovasculare, a diabetului de exemplu, nu reflectă de altfel decât inadecvarea corpurilor noastre primitive la modul de viață modern. Viața noastră modernă, marcată de o speranță de viață îndelungată, de suprasolicitare informațională și relațională, de munci sedentare, de subutilizarea unor mari porțiuni ale aparatului muscular și locomotor și de posibilități enorme de consum întreține, pentru nevoile corpului său dotat cu o grămadă de mușchi și membre mari inutile, un întreg ecosistem de competențe și servicii menite a-l ajuta pe omul modern să supraviețuiască existenței de acum. Nutriționiști și multe alte categorii medicale, fizio-kinetoterapeuți, psihoterapeuți, antrenori de diverse activități fizice (yoga, pilates, dans etc. etc.), toți sunt ocupați să mențină în stare de funcționare corpurile și creierele noastre de vânători și agricultori prizoniere ale terminalelor informatice în încăperi cu aer condiționat.

Acestor imperative, alături de nevoile acut resimțite de fitness având motivație sexuală, economică, sau pura comparație invidioasă, le răspunde nu doar această industrie a serviciilor de îmbunătățire și de menținere a corpurilor dar și o un imens efort de cercetare și dezvoltare devotat găsirii de soluții pentru a obține oameni cât mai inteligenți, sănătoși mai longevivi. Ingineria genetică cu segmentarea genomului uman și promisiunea secretă a programării genetice a indivizilor, tehnologia și economia celulelor stem (cu băncile de celule stem prin care oamenii își rezervă o zestre de viitoare organe și țesuturi de schimb), industria protezelor – care variază de la simple surogate fizice simple la organe de sinteză sau dispozitive electronice care încorporează tehnologii digitale sofisticate, diversele tehnici de chirurgie estetică toate ne promit nouă și copiilor noștri viață lungă și sănătoasă în condițiile traiului din ce în ce mai modern.

Deosebirea fundamentală între optimizarea speciei prin selecție naturală și îmbunătățirile de acum  este că acestea din urmă sunt programate și livrate într-un cadru organizat. Chiar dacă nu o spun direct, o mare parte din cercetarea și dezvoltarea biotehnologică, genetică, medicală, psihologică și chiar și unele din domeniile interdisciplinare care combină tehnologiile digitale, neuroștiințele, informatica, cu cercetarea medicală au ca obiectiv furnizarea de soluții pentru îmbunătățirea fizică, psihică și relațională a omului. Efectului acestei îmbunătățiri unii optimiști îi zic creșterea calității vieții.

Să denumim aceste îmbunătățiri produse și servicii trans-umane și care adaugă un nivel suplimentar, copleșitor, îmbunătățirilor pe care le-a produs selecția naturală producând o specie hibridă, Omul 2.0.

Trans-umanismul este rezultatul competiției dintre indivizi în epoca înaltei tehnologii în economia capitalistă

Elementul critic al acestei noi evoluții a omului către Omul 2.0 este logica economică căreia i se subordonează – sistemul de motivații și recompense care determină distribuirea  produselor și serviciilor trans-umane, ceea ce include aranjamentele instituționale ale producției și distribuției dar și ideologiile care susțin această economie politică a economiei trans-umane. Ele pot să fie produse și distribuite în regim de piață sau, cel mai adesea de cvasi-piață dacă e să fim realiști, în economiile capitaliste, în care cererea va determina, în mare măsură, oferta. Alternativa este cea a economiilor subordonate statului în care sectorul trans-uman va fi și el dictat de interesele puterii politice. Ambele economii politice ale serviciilor și produselor trans-umane pot avea un impact decisiv asupra organizării sociale și politice, pe de o parte, și asupra distribuirii șanselor de viață pe de alta.

Chiar dacă promotorii trans-umanismului aplaudă aproape întotdeauna posibilitățile individuale nețărmuite ale noilor tehnologii, realitatea este că utilizarea instrumentelor de îmbunătățire a corpului este motivată la fel de mult de competiția dintre indivizi pe cât este de dorința de îmbunătățire a calității vieții. Produsele și serviciile care ne oferă un plus de longevitate, acuitate intelectuală, forță fizică, atractivitate fizică față de ceilalți sunt interesante tocmai prin avantajul pe care îl furnizează în competiția de status și/sau reproductivă cu ceilalți.

Viitoruri distopice: Elysium

Inegalitatea economică determină gradul de acces la serviciile și produsele trans-umane. Programarea genetică a copiilor, înlocuirea unor organe, protezarea cu dispozitive cu inteligență artificială ș.a.m.d. vor fi corelate cu resursele economice. Nimic nou, calitatea vieții este corelată cu posibilitățile materiale. Și acum cei mai bogați au acces la clinici mai bune, la medicamente sau tratamente mai eficiente. Longevitatea, sănătatea, performanța intelectuală, fizică și reproductivă se cumpără, iar printr-un efect Matei specific acumulării capitalului, această dinamică economică a sănătății, frumuseții și inteligenței va fi exacerbată de economia politică a produselor și serviciilor trans-umane. De altfel, din acest punct de vedere, distopia din Elysium este destul de realistă.

Așadar viitorul omului nou trans-uman poate fi și cel al unor inegalități scandaloase iar dezbaterile de politică publică s-ar putea concentra pe posibilitatea de a transforma produse și servicii trans-umane în bunuri publice distribuite de stat, după modelul educației și al multor servicii de sănătate. Chiar dacă predicția pe o fac pare sumbră ea este susținută de tendințele din deceniile postbelice din țările capitaliste avansate. În timp ce decalajele medii de dezvoltare și de șanse de viață dintre diversele locuri de pe glob poate s-au estompat diferența de acces la resurse în interiorul țărilor celor mai avansate a ajuns la niveluri întâlnite poate doar înainte de primul război mondial (Piketty, 2014).

Viitoruri distopice: Idiocracy

Dar această lume a Omului 2.0 nu emerge independent de dezvoltarea economiei și democrației algoritmice, alte două evoluții corelative creșterii capacităților de procesare a datelor, poate prin calculatoare cuantice și de transmitere și de colectare de date la viteze uluitoare comparative cu cele disponibile astăzi.

Dintotdeauna intelectul omului a fost o mașinărie biologică adaptivă de rezolvare de probleme care nu sunt/au fost puține sau necomplicate. Pe de altă parte recompensele pe care le așteaptă oamenii, factorul motivațional, sunt mai degrabă emoționale, capabile să producă dependență inclusiv prin dimensiunea sa hormonală. Societatea hipertehnologizată modernă este una care a preluat masiv din sarcinile intelectuale ale oamenilor, pe care le-a atribuit unor mașinării și, pe de altă parte, încearcă să întrețină și să crească o economie a consumului bazată pe producerea de emoții.

Capacitatea noastră de reflecție este în mod constant subminată de universul computațional pe care îl creăm, în care algoritmii preiau sarcinile de decizie. Atenția, capacitatea de concentrare, memoria de lucru, par a fi afectate în mod negativ de expunerea îndelungată la ecranele dispozitivelor inteligente. De altfel, una dintre sectoarele cele mai promițătoare ale industriei serviciilor bazate pe inteligență artificială este exact a eliberării omului de efortul deciziilor de consum: oamenii se uită pe Netflix la filmele recomandate pe bază de algoritm, ascultă muzica de pe Spotify după aceeași logică, găsesc comerciantul care vinde un anumit produs cel mai ieftin etc. Să nu ne amăgim, mușchiul neexersat se atrofiază iar acest lucru este reflectat deja în studii recente care arată că umanitatea a atins maximumul coeficientului de inteligență printre cei născuți la mijlocul anilor 70 după care declinul a fost constant și aparent ireversibil în ceea ce se numește inversarea efectului Flynn (Bratsberg, B., & Rogeberg, O., 2018). La fel vom pierde capacitatea de a conștientiza ce ne place, de a alege și de a experimenta – mă aștept ca și surpriza, elementul de entropie din mașinăriile de decizie, să fie inclus în algoritm. Nu pot anticipa până unde merge această pierdere a capacităților reflexive, pe care o consider deja semnificativă pentru generațiile ultra-conectate la sistemele de decizie automatizată obișnuite să consume produse livrate sub forma recomandărilor.

Automatizarea consumului prin dominația algoritmilor, încurajată și de simplificarea acesteia prin caricaturizarea subsecventă a proceselor reflexive – alegere este un cuvânt poate exagerat pentru un marketing în care un calculator care te-a transformat într-o înregistrare dintr-o ecuație de regresie care prezice ce model de mașină sau de pantaloni îți dorești și ți le sugerează din timp, atât pentru a susține adecvarea modelului (model fit) dar și pentru a veni în ajutorul industriei prin predicții precise privind volumele care trebuie vândute și care ar putea fi astfel și mai eficientă – nu e însă finalul poveștii.

O altă problemă a economiei algoritmice ar putea emerge din dezvoltarea unor capacități concurente insidioase și intrusive de dimensiuni abuzive pentru livrarea serviciilor producătoare ale emoțiilor pe care consumatorii le caută în fond. Preferințele, gusturile, slăbiciunile, viciile, reacțiile  consumatorilor vor fi modelate din ce în ce mai precis prin acumularea și procesarea de date, iar satisfacția va fi transmisă din ce în ce mai personalizat într-un context de toleranță crescută la stimuli. Este destul de plauzibil că resurse din ce în ce mai mari vor fi investite într-o industrie a publicității din ce în ce mai sofisticată și mai automatizată dar din ce în ce mai puțin capabilă să livreze rezultate. 

Viitoruri distopice: Matrix

Dar logica transumanului poate fi nu doar una capitalistă ci și una autoritară. Îmbunătățirea corpurilor și emergența unei categorii de super-oameni este potențial nu doar la îndemâna bogăției ci și a puterii politice ca instrument de reproducere lărgită a puterii.

Oricum economia algoritmică este în co-dependență de politica algoritmică, atât prin aplicarea strategiilor de comunicare țintită pe bază de modele comportamentale dar mai ales printr-o extensiune greu de imaginat a sistemelor de supraveghere și predicție a comportamentului. Greu de imaginat un control democratic satisfăcător în condițiile în care toți algoritmii vor fi opaci.

Dacă piața poate fi modelată prin inteligență artificială de ce nu ar fi eficientizată și guvernarea prin proceduri specifice? Cu 30 de ani în urmă calculatoare pe care azi nu le-am instala nici într-o mașină de spălat inteligentă rulau jocuri de strategie care implementau de fapt simulatoare de societate. În 2020 Națiunile Unite recomandă guvernelor stabilirea politicilor guvernamentale și planificarea bugetelor cu ajutorul un simulator de politici bazat pe inteligență artificială dezvoltat de Programul de Politici Publice al Institutului Alan Turing din Londra[1] (Heaven, 2020). Oricât de atrăgătoare pare ideea nu putem să ignorăm faptul că tehnologia poate fi folosită nu doar pentru planificarea politicilor către îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului – cum propune ONU.

Pentru ca acest lucru să nu se întâmple este imperativ ca guvernarea să fie limitată de ceva autoritate. În democrațiile moderne această restrângere este aplicată de voința populară. Dar câtă încredere putem avea în voința populară exprimată de populații din ce în ce mai puțin capabile să înțeleagă lumea din jurul lor și din ce în ce mai controlabile atât prin instrumente de supraveghere ubicue care alimentează cu date un sistem de comunicare bazată pe modele predictive? Este capabilă umanitatea să iasă din pericolul distopiei gen Matrix sau mai degrabă Idiocracy?

Paradisul Omului 2.0

Să nu ignorăm însă aspectele pozitive ale acestor evoluții. Integrați în sisteme ubicue de monitorizare și îngrijiți de întregul aparat al lumii bazate pe mașini cu inteligență artificială, Omul 2.0, omul trans-uman, poate avea o viață pe care premodernii o asimilau paradisului iar modernii o disprețuiesc din neputință. Oamenii vor trăi vieți din ce în ce mai îndelungate și mai tihnite. Eliberați de multe alte obligații și de frica bolii sau a degradării generațiile viitoare se vor putea dedica celor mai plăcute îndeletniciri. Din punct de vedere filosofic pierderea libertății poate fi o catastrofă dar dintr-o perspectivă managerială și strict umană libertatea poate fi înțeleasă și ca un eufemism al responsabilității și efortului pe care fiecare individ sau colectivitate trebuie să le investească în gestiunea chestiunilor comune în societăți vulnerabile la risc și incertitudine. Din această perspectivă, multă lume ar fi de acord că libertatea este o povară. La fel cum, în curând, mașinile inteligente ne vor scuti de efortul de a le manevra, modelele predictive cu învățare automatizată și inteligența artificială ne pot elibera de stressul democrației. Societatea inteligentă o va înlocui poate pe cea democratică iar libertatea nu va mai fi înțeleasă ca dreptul la participarea la conflictul politic intern ci îndreptățirea de a contribui cu date la automatul care monitorizează și gestionează alocarea resurselor în societate.

Poate, pe de altă parte, că potențialul de reflecție nefolosit nu se va atrofia ci se va întreține prin dezbaterea critică a economiei și consumului pe bază de algoritm pe care o prefigurăm. Poate că se vor dezvoltat subculturi subversive care vor respinge programatic economia și guvernarea algoritmică într-un soi de reacție romantică – gen hippie – la mașinăria de optimizare gestionată, destul de probabil, de inteligență artificială și bazată pe modele cognitive și hormonale. Ar putea fi ascensiunea trans-umanismului momentul pentru o resurgență dialectică a umanismului și o nouă ocazie pentru o dezbatere globală despre om, responsabilitate și libertate, o atât de mult absentă conversație în ultimele trei decenii?

Sau poate că, eliberați de grija zilei de mâine – care nu înseamnă doar asigurarea pâinii, căldurii sau îngrijirea sănătății dar și participarea anxioasă la democrația locală aparent rudimentară, oamenii își vor dedica resursele abordării mai eficiente a riscurilor globale – proliferarea nucleară,  încălzirea globală, pericolul pandemiilor și al infodemiilor, dispariția zilnică a zeci de specii de plante și animale ale căror habitat este distrus de oameni, poluarea etc. atât de greu de gestionat în cadrul instituțional primitiv al statelor naționale? Să ne imaginăm că puterea de măsurare și procesare într-o creștere extraordinară, în care capacitățile calculatoarelor cuantice nici măcar nu au fost încă luate în calcul în mod serios, va fi folosită pentru sprijinirea unei guvernări globale?

Epilog

Evident că predicțiile optimiste au fost formulate într-o notă ușor ironică. Vrem să fim pozitivi dar istoria ne învață mai degrabă să fim sceptici. Deocamdată știm că inegalitatea internă a statelor capitaliste este în creștere, că populismul și autoritarismul sunt pe val, că forțe puternice se opun globalizării și dau aripi politicilor naționaliste, că nimic nu pare să prezică un răspuns adecvat al umanității la criza climatică, că marile puteri încearcă să controleze internetul și dezvoltarea tehnologiilor cuantice cu obiective strategice mai degrabă belicoase decât umaniste, că oamenii sunt efectiv din ce în ce mai proști. Deocamdată Omul 2.0 este un prost fericit care își aprinde jointul cu fitilul aprins al calupului de dinamită.

Referințe

Bratsberg, B., & Rogeberg, O. (2018). Flynn effect and its reversal are both environmentally caused. Proceedings of the National Academy of Sciences, 115(26), 6674-6678.

Cochran, G., & Harpending, H. (2009). The 10,000 year explosion: How civilization accelerated human evolution. Basic Books.

Gamble, C. S., Gowlett, J. A. J., & Dunbar, R. (2014). Thinking big: the archaeology of the social brain. Thames & Hudson.

Heaven, Will Douglas (2020) The UN says a new computer simulation tool could boost global development, 29 mai 2020, https://www.technologyreview.com/2020/05/29/1002404/united-nations-computer-agents-simulation-boost-global-sustainable-development-goals/

Piketty, T. (2014), Capital in the 21st Century. Belknap.

Wrangham, R. (2009). Catching fire: how cooking made us human. Basic Books.


[1] https://www.turing.ac.uk/research/impact-stories/supercharging-sustainable-development

Categories
Covid-19

Sondajul cu conspirația revizuit

Pentru că între timp am completat datele sondajului național și am constat erori în analiza din prezentarea anterior postată, am revizuit-o și am extins-o.

Adeziunea la teoriile conspirației apare ca un simptom clar al lipsei de încredere, inclusiv al încrederii în Guvern și se manifestă mai puternic la categoriile marginale dpv socio-economic.

Rezultate • Indiferent de maniera de calcul al scorului (cu valori lipsă înlocuite sau scorul calculat doar pentru cazuri complete) scorul de adeziune la teoriile conspirației ref la epidemia de covid-19 are următoarele corelații interesante: • Scade odată cu veniturile • Scade cu nivelul de instrucție • Are o formă de U în cazul vârstei (cel mai mic la grupa de vârsă cea mai tânără, apoi crește la minimum în cazul grupei 45-55 pentru a scădea din nou în cazul celor vârstnici). • Este mai mic la cei care manifestă încredere interpersonală • Este mai mic la cei care au încredere în politica Guvernului față de pandemie • Este cel mai mare la PSD și cel mai mic la USR.

Categories
Statistics Vizualizari

Structura religioasă a României pe județe la recensământul din 2011

Categories
Statistics Vizualizari

Demografie cu hărți

Hartile de mai sus sunt o selecție din Studiul de Fundamentare a Strategiei Culturale a Județului Bihor

Categories
Covid-19

Atitudinea față de politicile anti-Covid și factorii partizani

În SUA opinia individuală față de pandemie este în mare măsură determinată de poziția partizană. Te uiți la CNN apoi la Fox News și e clar. La fel e și în UK, unde poziția față de politicile anti-Covid se suprapune într-un mod curios cu axa Tory vs Labour. Conform articolului lui Lipsitz și Pop-Elecheș, cu cât proporția votanților democrați este mai mare cu atât mai semnificativă este reducerea de mobilitate într-o regiune, reiese din analiza Google Mobility Reports.

Eu cred că și în România e oarecum la fel. Sunt evident diferențe semnificative între județele psediste și cele ne-pesediste, care se confundă cu altele (ponderea populației active, structura pe vârste, pe niveluri de instrucție, ponderea migranților etc.). Oamenii nu sunt fideli măsurilor de distanțare sau împotriva lor din simplul motiv că sunt pro- sau anti-guvernamentali, dar corelațiile acestea se suprapun clar.

Teoria mea este că pandemia este deja o temă de conflict simbolic, sau de așa-zis război cultural, și în România, alături de subiecte precum vaccinarea, avorturile sau homosexualitatea. Incertitudinea și confuzia relativă la Sars2-Covid19, exacerbată de informațiile eronate transmise de autoritățile experte precum OMS, de oameni de știință dar și de intervenții bâlbâite și contradictorii ale guvernelor, au legitimat diverse interpretări populare care frizează teoria conspirației.

Aceste interpretări au fost încurajate și de tactica unor guverne, precum cea a Guvernului României care, pentru a justifica măsuri de prevenire a contagiunii cât mai severe, adică cât mai puțin riscante, au exagerat în comunicarea publică riscurile actualei epidemii virale. Realitatea după luni de măsuri de restricție s-a dovedit a fi mult mai puțin teribilă, ceea ce a alimentat suspiciunile. Evident că nici rețelele de fake-news inspirate din Est nu stau degeaba iar dacă prietenii noștri din Est și din Vest pot să destabilizeze ceva în arhitectura puterii din EU sau NATO vor valorifica orice oportunitate.

Evident că dacă opinia față de o problemă de sănătate publică, în care câțiva coeficienți de model epidemiologic – pe care WHO și alții i-au tot ratat până pe la începutul lui aprilie – sunt fundamentali, depinde de plasarea individului într-un spațiu de resurse de viață și de poziții ideologice înseamnă că educația științifică și popularizarea științei în public constitute teme mai dificile decât își închipuie mulți.

Vă interesează dacă poziția față de pandemie este determinată de orientarea politică sau de valorile politice centrale în România?

Oare ce determină atitudinea individuală față de pandemie și față de politicile anti-pandemie?

În curând într-un studiu național dar și în materiale de presă.

====

Using county-level Google Mobility Report data, which tracked the activity of Americans during the COVID-19 pandemic, we show that Democratic counties reduced their activity far more than Republican counties as the crisis unfolded. To confirm the importance of partisanship in driving this gap, we consider and largely dismiss alternative explanations, including county demographic differences, variation in the geographic spread of COVID-19, and the timing of gubernatorial directives to restrict movement. The analysis concludes with a consideration of the mechanisms driving this partisan divergence in behavior, including the politicization of the pandemic by party elites and conservative distrust of scientific and medical expertise. We show that both played a significant role in encouraging heavily Republican counties to ignore the spread of the virus, even as cases rose in their counties.

Lipsitz, K., & Pop-Eleches, G. (2020). The Partisan Divide in Social Distancing. Available at SSRN 3595695.

https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3595695

Categories
Covid-19

From Aristocratic to Ordinary: Shifting Modes of Elite Distinction

Doi cercetători au făcut analiza de conținut a peste 70.000 de biografii de membri ai elitei britanice din who’s who (120 de ani) pentru a descrie modul în care au evoluat modurile de petrecere a timpului liber. Cu alte cuvinte pentru a urmări modalitățile de distincție prin consum specific de status în cadrul aristocrației.
Au identificat trei epoci, definite prin moduri specifice de legitimare a poziției. O primă etapă a sportului ostentativ, scump (vânătoare etc.) – sec 19, o a doua etapă a legitimării prin consumul de artă înaltă (care însă scapă de controlul aristocrației, locul certificării fiind într-o zonă restrânsă a elitei) – încep sec 20, și în fine, o a treia etapă a loisirului popular – distracții populare practicate cu distincție aristocratică – care corespunde ideologiei contemporane a autenticității și individualizării.

În anii 50, un aristocrat englez care își petrecea timpul liber la vânătoare era de modă veche. Azi, desuet este unul care merge la teatru sau la concert simfonic.

Inspirație pentru sociologia culturii.

Friedman, S., & Reeves, A. (2020). From Aristocratic to Ordinary: Shifting Modes of Elite Distinction. American Sociological Review, 85(2), 323-350.

https://journals.sagepub.com/…/full/10.1177/0003122420912941

Categories
Covid-19

O introducere în cercetarea actuală în sociogenomică

Sociology, Genetics, and the Coming of Age of
Sociogenomics
Mills, M.C. and F.C.Tropf.

O ambițioasă sinteză de literatură recentă (cam tot ce s-a publicat după 2015) de sociogenomică, adică a științei care combină sociologia cu genetica. Am buchisit-o cu atenție cu markerul și evident că nu am înțeles prea bine tot pentru că am lacune mari în cunoștințele de genetică.
Domeniul este însă important nu doar pentru că genetica și sociologia se străduiesc programatic să se ignore, dacă nu chiar să se dușmănească reciproc ci mai ales pentru că au atât de multe de împărtășit, măcar în problematică și în precupări. Cei mai mari sociologi ai educației sau ai stratificării și mobilității sociale au fost preocupați de reproducerea intergenerațională a inegalităților unde, dacă mergem la resorturile cele mai simple ajungem la întrebări care frizează genetica: cât din inteligență se transmite genetic, dar din diversele trăsături de personalitate care pot determina succesul la eșecul în viață?

Înțeleg că în ultimul deceniu scăderea costurilor operațiilor de secvențiere genetică, abundența de date genetice și creșterea capacităților de procesare a datelor a adus o adevărată revoluție statistică în genetică, mai ales a înțelegerii relațiilor dintre genotip și fenotip. Seturi de date de câte 2TB sunt utilizate pentru a modela variația rezultatelor școlare ( de ex.) în funcție de sute sau chiar mii de secvențe de genă. A fost depășită faza cercetărilor pe gemeni monozigoți sau a celor despre gene candidate și se elaborează modele statistice (regresii complexe, ecuații structurale) în care variațiile fenotipice sunt puse în relație cu markeri genetici, se calculează scoruri poligenice (care exprimă predispoziții la anumite caracteristici sau boli ca funcție liniară de markeri genetici etc.)

=====
The first GWAS appeared in 2013 (Rietveld et al.
2013), with a second study of around 300,000 individuals identifying 74 genetic loci (Okbay et al.
2016b), followed by a 2018 study that included 1.1 million individuals and identified around 1,300
loci (Lee et al. 2018). The combined PGSs for the latest study predicted around 11% of the total
variance (incremental R2),which neared R2 effect estimates of classic predictors in sociology such
as parents’ education (19%), cognition (14%), and income (6%).

====

O concluzie importantă, totuși, a acestor studii este că în ceea ce privește mobilitatea socială, procesele de reproducere socială sunt mult mai importante ca efect decât cele de strictă reproducere genetică.

Rescaling results from PGSs of heritability from other studies to deal with missing heritability, some studies
showed that around one-fifth of the intergenerational transmission of education is due to genetic factors.
This suggests that although sociologists can
no longer ignore the role of genetics, contrary to what some behavioral geneticists claim (Plomin
2018), family, school, neighborhood, and socioeconomic factors still play the strongest role.

Într-o notă de subsol se istorisește că:

In personal communication, a top geneticist and author confessed “I didn’t at first want to learn about sociology,
but now I realize that I have to. I have no choice.”

=====

Annual Review of Sociology
Sociology, Genetics, and the Coming of Age of
Sociogenomics
Annu. Rev. Sociol. 2020. 46:31.1–31.29

Articolul se găsește încă la liber la:
https://www.annualreviews.org/…/1…/annurev-soc-121919-054756

https://www.annualreviews.org/journal/soc