Oameni care transformă spațiul: arhitectură, națiune și politică

În 1861, baronul Massimo d'Azeglio spunea: „Acum că am făcut Italia, mai trebuie să facem și italienii.” Și nu glumea. Deși revoluționarii italieni reușiseră unificarea țării prin război, aveau de administrat o națiune în care mai puțin de 10% din populație vorbea limba italiană.

Adevărul este că granițele politice ale statelor naționale au fost stabilite aproape întotdeauna prin violență – adică prin războaie. Dar națiunile însele, aceste comunități imaginare care împărtășesc o mitologie comună (valori, istorii, simboluri), presupun mult mai mult decât simpla violență – deși violența și-a găsit mereu un loc în arsenalul tehnicilor de construcție națională. Să ne gândim numai la epurările etnice și la transferurile dramatice de populație din secolul XX.

Nici noile state naționale din Europa Centrală și Răsăriteană, clădite pe ruinele imperiilor dinastice prăbușite, nu se aflau într-o situație mai stabilă în 1918-1920. România, de pildă, cu populația și teritoriul dublate după război, se confrunta cu cel puțin trei provocări fundamentale:

1. Loialitate incertă în noile provincii,
2. Minorități etnice masive, unele profund ostile,
3. O structură socială dezechilibrată: în noile teritorii, rușii și maghiarii dominau încă elitele urbane, în timp ce majoritatea românească rămânea rurală și marginală – de pildă, în orașe ca Cluj sau Oradea.

Această poveste se repetă, cu variații, în toate regiunile redesenate ale Europei post-imperiale. Țările Baltice, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia – toate au fost nevoite să creeze rapid coeziune națională într-un climat internațional profund instabil.

Este important de menționat că și vechile imperii au aplicat politici de integrare culturală și simbolică a spațiului. Imperiul Austro-Ungar, de exemplu, a investit masiv în infrastructura urbană, a promovat simbolurile dinastice în spațiul public și a folosit arhitectura monumentală (de la gări la licee și primării) pentru a ancora ideologia habsburgică în cotidian. În mod similar, Imperiul Rus a impus ortodoxia și administrația imperială prin spațiu construit în zonele sale de frontieră. Nu în ultimul rând, Imperiul Otoman a dezvoltat o rețea impresionantă de infrastructură religioasă și civilă pentru a susține sistemul millet și controlul central.

Nu voi insista asupra detaliilor – uneori subtile, alteori brutale – ale acestor politici. Voi rămâne, în schimb, în perimetrul pe care expoziția de față îl explorează cu atâta claritate: politicile de gestiune a spațiului construit ca instrument de construcție națională, cu accent pe cazul Transilvaniei și al Oradiei – poate cele mai vizibile pentru publicul nostru.

Așa cum se poate observa în planșele și hărțile expuse, dar și în centrul orașului, România interbelică a făcut eforturi extraordinare pentru a transforma spațiul urban într-un spațiu național. Ar fi chiar interesant de estimat cât din PIB-ul României Mari a fost investit în „infrastructură națională” – adică în consolidarea simbolică și practică a controlului statului român asupra noilor teritorii.

Românizarea teritoriului a implicat o gamă largă de intervenții:

1. Demolarea, mutarea sau mascarea simbolurilor trecutului (ex. monumentul Mariei Tereza din Cluj),
2. Toponimie naționalizată – una dintre cele mai simple, dar eficiente strategii,
3. Construirea de monumente naționale cu dublu rol: educație patriotică și semnal al noii stăpâniri (biserici ortodoxe, monumente dedicate eroilor, statui),
4. Adoptarea stilului neoromânesc în arhitectură – de exemplu, Liceul Iuliu Maniu din Oradea – un stil menit să creeze o estetică națională recognoscibilă,
5. Investiții masive în infrastructură socială: școli, spitale, baze sportive, drumuri, locuințe pentru funcționarii noii administrații (ex. cartierul Andrei Mureșianu din Cluj),
6. Inginerie socială prin politici publice: reforma agrară, accesul la învățământ, mobilitate rural-urbană.

Toate acestea nu sunt doar realități românești. Găsim eforturi similare în întreaga Europă Centrală: Praga a fost redesenată simbolic în spirit ceh, Ljubljana a fost slovenizată, Vilnius și Kaunas au fost restructurate ca capitale naționale lituaniene. Așadar, ceea ce vedem aici nu este un caz de excepție, ci o parte dintr-un proces regional de redefinire a spațiului în logica statului-națiune.

Urmele acestor intervenții sunt încă vizibile – chiar dacă adesea uitate sau ignorate. Iar această expoziție ne oferă ocazia să le redescoperim și să reflectăm asupra lor.

Aș încheia prin trei idei esențiale, pe care expoziția le evidențiază indirect, dar ferm:

1. Anii 1918-1920 au reprezentat un moment de ruptură în arhitectura urbană – o reflexie fidelă a ruperii politice față de ordinea imperială.
2. Valul de schimbare dintre 1920 și 1940 a fost doar primul. Au urmat arhitectura regimurilor comuniste (cu sub-variantele sale, inclusiv național-comunismul românesc post-1970) și apoi arhitectura neoliberală de după 1990. Spațiul urban e un palimpsest în continuă rescriere – vedeți doar controversele recente legate de monumentele din Oradea.
3. Nu există separație între funcțional și simbolic în arhitectura civilă. Tot ce este construit funcțional este, inevitabil, și simbolic. Așa cum politicul modelează economia, la fel determină și arhitectura. A construi înseamnă a comunica – iar orașele noastre vorbesc.

Bibliografie selectivă:

1. Anderson, Benedict. Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. Verso, 1983.
2. Hobsbawm, Eric. Nations and Nationalism since 1780. Cambridge University Press, 1990.
3. Judson, Pieter M. The Habsburg Empire: A New History. Harvard University Press, 2016.
4. Livezeanu, Irina. Cultural Politics in Greater Romania. Cornell University Press, 1995.
5. Zahra, Tara. Kidnapped Souls: National Indifference and the Battle for Children in the Bohemian Lands. Cornell University Press, 2008.
6. Bucur, Maria. Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth-Century Romania. Indiana University Press, 2009.
7. Brubaker, Rogers. Nationalism Reframed. Nationhood and the National Question in the New Europe. Cambridge University Press, 1996.