Școala de cartier sau școala de fițe?

Extraordinar de importante și interesante simplele analize statistice realizate de Mircea Comșa pe rezultatele de la Evaluarea Națională din ultimii ani. Statisticile lui Mircea reflectă diferențierea școlilor - adică stratificarea lor în funcție de „calitatea elevilor” măsurată prin rezultatele la evaluarea națională.

Ce a făcut Mircea? A separat varianța totală a notelor la evaluarea națională de la nivel național în două componente: variația inter-individuală și variația inter-școli - raportul dintre cele două constituind coeficientul ICC și care, cu largă aproximație, poate fi interpretată ca fiind ceva de genul „cât din rezultatele elevului reflectă școala în care învață”.

Trebuie să fim bine înțeleși: această diferențiere nu reflectă intrinsec omogenitate nici dpv al calității muncii profesorilor, nici dpv al talentului sau sârguinței elevilor, ci o combinație generică a acestora care corelează puternic cu statusul socio-economic mediu al părinților (nivelul de instrucție, profesia și veniturile acestora).

Școlile „bune”, cu medii la EN mari, sunt bune pentru că au copii din familii cu resurse, care își permit cărți, abonamente și meditații, dar au și profesori bine motivați și bine pregătiți.

În plus, diferențierea în învățământul românesc merge teribil de regresiv (efect Matei) - celor fără resurse li se ia și puținul pe care îl au (de obicei au suplinitori, clase comasate, mulți navetiști care pierd vremea prin gări sau autobuze etc.), iar cei înzestrați vor primi un premiu suplimentar (sau mai multe) doar pentru că sunt deja premianți.

Revenind, ICC total este de vreo 34%, semnificativ mai mare fiind la băieți decât la fete (37-38%): logic, fetele sunt mai bune la învățătură și mai sârguincioase, în timp ce băieții, eh, ei depind mai mult de școală. Părinții învață ce trebuie de aici, dar e clar că pentru băieți contează mai mult în ce școală sunt decât pentru fete.

Mai mult, diferențierea depinde de oferta școlară: cu cât sunt mai multe școli (în marile localități), cu atât acestea tind să se diferențieze mai puternic. Iar în București sau în municipii ICC-ul este dublu sau chiar aproape triplu față de cel din centrele de comună. Este interesant cum centrele de comună au ICC-ul cel mai mic, chiar mai mic decât cele din satele aparținătoare. Cu alte cuvinte, rezultatele la EN ale elevilor din centrele de comună și micile orașe au cea mai mică omogenitate la nivel de școală, depinzând în cea mai mare măsură de resursele și efortul individual. Altfel spus, odată ce ai ajuns în școală din centrul de comună, statistic depinde mult mai mult doar de tine ce vei face la EN decât în cazul norocoșilor de la școlile din oraș.

Pentru ICC-ul mare (omogenitatea intra-școală mare) din municipii, principalul responsabil este, conform și propriilor mele cercetări mai vechi, efectul de compoziție - principalul criteriu de omogenitate în școli este unui socio-economic, care apoi se reflectă asupra tuturor celorlalte aspecte - inclusiv media la EN. E un aspect despre care celor care se ocupă de politici educaționale, și despre educație în general, nu le place să vorbească, dar în școlile din București și din marile municipii există o destul de mare segregare socio-economică (nu degeaba vorbim de școli „de fițe” și „școli de cartier” șamd).

Rețineți: 40% din varianța notelor la EN ale copiilor din municipii/București este determinată de diferențele dintre școli.

În același timp, ratele scăzute de participare la EN, mai ales în școlile rurale, cresc, în opinia mea, artificial ICC-ul (varianța totală scade, așa că ICC-ul crește). În opinia mea, ICC-ul real și mai mic în rural este un indicator al unei educații în care nu ai de ales, ai primit locurile cele mai proaste și asta este - în timp ce rezultatele cu ICC mare în municipii sunt semnul unui învățământ în care cei cu resursele cele mai bune iau locurile cele mai bune din față, și așa mai departe, rezultând un sistem foarte stratificat.

Mai mult, la un ICC de 40% în București și municipii este o tâmpenie, o adevărată insultă la adresa inteligenței părinților, să le spui să își dea copiii la școala de cartier.

Consecințele practice/politice previzibile ale acestor analize și rezultate? Nici una. De multă vreme se vorbește despre caracterul regresiv al alocării resurselor în învățământ, dar nu interesează pe nimeni să schimbe acest sistem, de vreme ce puterea și autoritatea sunt concentrate în așa-zisele „colegii centenare” și în alte structuri similare din municipii care ar vrea, dacă se poate, și mai multe resurse pentru ele. În numele excelenței, meritocrației și al performanței, evident.

Mai mult, ultima perioada m-a convins că, cu cât se vorbește mai mult despre politici bazate pe date, cu atât mai puțin e clară relația dintre date și politici.