Politicienii fără scrupule se bazează pe naivitatea alegătorilor
Politicienii fără scrupule se bazează pe naivitatea alegătorilor.
Văd cum un candidat independent pentru Camera Deputaților promite subvenții agricole mai mari, la hectar, pentru tehnologizare, pentru irigații, pentru orice și mă apucă strechea.
Poate este suficient de meseriaș încât să influențeze negocierile din Consiliul European în care se stabilește valoarea subvențiilor agricole plătite din bugetul UE.
Sau poate reușește să adauge subvenții de la buget. Pentru a avea vreo șansă să influențezi bugetul cel mai simplu este să fii la putere, nu doar în teorie ci și în practică (adică să fii unul dintre cei aflați în centrele de decizie ale guvernării). Sau dacă nu, să reușești să construiești susținere majoritară în parlament pentru a vota un amendament la legea bugetului.
Vă zic eu, toate amendamentele reușite ale independenților și ale opoziției la legea bugetului au trecut cu voie de la coaliție (putere) și la schimb pentru ceva. În politică, nimic nu este degeaba.
În varianta cea mai slabă de succes, obții susținere majoritară pentru modificări legislative care ar putea împinge câte ceva din ce ai promis, cu o mare probabilitate ca intervenția legislativă să fie prorogată până la calendele grecești.
De fapt știm toți că îmi dau cu părerea degeaba. Nici candidatul respectiv nu crede ce spune, dar ce candidat e unul care nu promite nimic?
Nu pretind că nu poți face nimic în Parlament, dimpotrivă. Dar asta înseamnă fie să fii influent (dar cu toate acestea, nu toate propunerile lui N. Ciucă, par exemplu, au trecut) fie/și competent și harnic, să muncești din greu la propuneri bune, la susținerea lor până la saturație, și la construcția coalițiilor care să le susțină.
Majoritatea candidaților la parlamentare bat câmpii într-o beție de promisiuni care ar trebui să facă alegătorii să se simtă jigniți. Parlamentarii nu fac parte din guvern, nu obțin avize și autorizații, nu stabilesc destinațiile sumelor din buget și nici nu le trec legile doar pentru că sunt bine scrise și poate chiar oportune.
Dincolo de sutele de inițiative cu care unii se laudă deja că le-ar avea pregătite, sau de ușurința cu care își dau cu părerea despre sisteme complexe și delicate precum educația sau sănătatea, procesul de legiferare democratică este unul în care ideea pe care cineva și-o imaginează ca fiind genială trece prin filtrul a numeroase structuri (opinia publică, diverse structuri reprezentative ale părților interesate, Consiliul Legislativ, Consiliul Economic și Social, Comisii permanente ale celor două camere, Plenul Camerelor, administrația prezidențială, Curtea Constituțională etc.) încât iluzia „genialității” trebuie să se confrunte cu realitatea politicii democratice.
Și e bine că e așa.