Înțelepciunea psihopaților

În general nu mă dau în vând după volumele de psihologie, nici chiar după cele de vulgarizare. În primul rând pentru că nu e specialitatea mea și simt că multe dintre premisele și teoretizările prezentate în astfel de lucrări îmi scapă, mai ales când e vorba de incursiuni în domeniul neuroștiințelor sau al geneticii evoluționiste.

Dar pentru că am găsit volumul în biblioteca personală (un cadou primit la un moment dat, sper că nu o insinuare) și văzusem câteva reacții de la momentul apariției care anunțau un text mai puțin convențional, am hotărât să o parcurg. Btw, biblioteca mea personală nu e rezultatul unei apucături obsesiv-compulsive de colecționar ci locul de adunare al cărților fizice pe care intenționez să le citesc și să le dețin.

Lucrarea lui Dutton are un obiectiv simplu, anume aceea de a sublinia că psihopatia „medie” adică niveluri moderate ale trăsăturilor care constituie specificul psihopatiei – cvasiabsența anxietății, cruzimea, șarmul, cutezanța etc. – sunt necesare și funcționale pentru „succesul” în lumea competitivă și nu doar în aceasta. Contrar percepției comune transmise de cultura de masă, psihopații nu sunt toți criminali – aceștia fiind doar un subset, al celor care au eșuat sau nu au pus frână când a trebuit. Dimpotrivă, găsim profil tipic de psihopat printre ingredientele succesului în trupele speciale, dar și în zona liderilor de afaceri sau chiar a avocaturii. Mă miră că nu zice aproape nimic de politicieni (totuși, cu referire la o evaluare indirectă a profilurilor de personalitate a celor mai importanți lideri politici moderni se constată că, aparent, toți erau psihopați, inclusiv JFK sau Bill Clinton).

Părțile în care volumul devine interesant din punct de vedere sociologic sunt cele în care discută – de pe pozițiile psihologiei evoluționiste – latura adaptativă, sau funcțională din perspectivă socială, a psihopatiei.

E greu să nu admiți că orice societate are nevoie de specimene care să îi facă treburile murdare – de la războinicii violenți care apărau tribul și până la băieții puși să lupte cu talibanii în Afganistan ori să îl execute pe Bin Laden în Pakistan. Dacă acest tip de personalitate, sau de procesare a informației sau de alterare a amigdalei ori a unei/unor gene nu ar fi adaptat lumii, nu s-ar fi propagat până la noi. Spre confirmarea acestei teorii, se pare că psihopații au chiar mai mare succes la femei (e de remarcat că aproape toate cazurile de psihopați din volum sunt masculine, poate mă lămurește un psiholog dacă e un bias al autorului sau acest tip de personalitate nu prea se găsește și printre femei).

Pe de altă parte, ideile transmise de diversele rezultate de cercetare incluse în volum (rezultate de până acum vreo 10 ani), sunt tulburătoare dintr-o perspectivă a justiției sociale. Psihopații sunt cei mai puțini sensibili la chestiunile de echitate. În același timp sunt mai curajoși, fac investiții mai riscante și pe ansamblu, câștigă mai mult decât oamenii normali. Ar fi de așteptat ca mobilitatea socială ascendentă să fie corelată cu psihopatia?

Răspunsul ni-l dă chiar autorul care ne oferă o rețetă a succesului extrasă direct din caracteristicile psihopaților. Vrei să răzbești în societate? Atunci trebuie să fii, în doze moderate: crud, cu șarm, concentrat, cu forță mentală, curajos, atent și orientat spre acțiune. Trecând peste găselnița de marketing a cărții, de a vinde ecuația succesului (prin care cartea devine una de dezvoltare personală și își lărgește audiența), șmecheria e de fapt de a transforma răul în bine și de a-l vinde ca o soluție la problemele personale. Câți dintre noi nu ne-am gândit că sursa eșecului aparent, sau a absenței succesului pe care îl invidiem la alții, este faptul că am acționat în momente decisive cu frâna morală trasă, că am avut scrupule, cu alte cuvinte că am fost prea „buni”? E bine când vine câte un expert și ne spune că ceea ce bănuiam e adevărat, că binele nu învinge întotdeauna dar noi măcar avem superioritatea morală, nu-i așa?

Pe de altă parte, tot tulburătoare este și similitudinea dintre modul în care funcționează judecățile morale în cazul psihopaților și ale mașinilor inteligente de la care ne așteptăm la decizii etice. Pentru acești ciudați „fără inimă”, emoțiile sunt numere, se zice la un moment dat. M-a înfiorat gândul că introducând în gestiunea treburilor publice inteligența artificială, practic ne lăsăm conduși de o formă de psihopatie digitală.

În sinteză, este o lucrare agreabilă care inspiră înțelegerea multor fenomene psihologice și psihosociologice din preajma noastră dar și interogații privind locul deciziilor morale în configurarea societății în care trăim. Dacă s-ar fi limitat la partea descriptiv-explicativă și ar fi evitat incursiunea discutabilă pe tărâmul manualelor de self-help ar fi fost chiar o lucrare decentă nu doar din punct de vedere științific dar și din punct de vedere etic.