Parlamentul văzut dinăuntru. Câteva gânduri după un an de mandat
La 21 decembrie 2020 depuneam jurământul în calitate de Senator al României, așadar am deja mai mult de un an de mandat.
Voi publica în scurt timp raportul privind activitatea din primul an de mandat parlamentar. Nu voi încerca aici să vă conving că am făcut ceva important în Senatul României. Scriu aici doar câteva rânduri în care sintetizez unele din constatările mele despre cum funcționează politica românească parlamentară. Fiind la primul mandat, ar fi o vanitate prostească să pretind că am fost total pregătit și că nu am avut ce învăța. Pe de altă parte, luați-le cu titlul de ipoteze de lucru, s-ar putea să fie totuși distorsionate, având în vedere subiectivitatea autorului (adică a mea).
Parlamentul este, conform sondajelor, instituția cu unul dintre cele mai scăzute niveluri ale încrederii. Foarte multe se pot spune despre cauzele acestui climat de opinie aproape consensual la umbra căruia o întreagă faună de structuri opace conectate la resurse publice pot opera aproape nestingherite de atenția publicului. Realitatea foarte rar descrisă, pentru că nu este deloc interesantă de fapt, este că, bine-rău, parlamentul lucrează. Ordinile de zi ale ședințelor de plen și ale comisiilor sunt elocvente din acest punct de vedere. Trebuie să ai doar minimumul realism încât să nu confunzi exploziile de scandal pentru televiziuni ale unora cu ceea ce face în realitate parlamentul. Ar fi culmea însă să pretind că toți parlamentarii sunt harnici, competenți și responsabili, dar critica generalizatoare a indolenței, incompetenței și corupției din parlament este într-o oarecare măsură chiar parte a discursului demagogic și populist.
O sursă a neîncrederii amintite derivă și din fetișuri și mituri care afectează cultura noastră politică dar pe care chiar unii politicieni le întrețin inconștient sau chiar ipocrit. Se perorează în neștire despre interes național și interes public, ignorându-se cu bună știință că o bună parte din deciziile de politică privesc situații competitive sau de joc de sumă zero sau în care distribuția rezultatelor nu poate satisface la fel pe toată lumea. În afara domniei legii, democrației, suveranității naționale și a orientării euroatlantice (sper), aproape totul poate fi subiect de polemică politică. Bugetul e finit, banii care merg la apărare nu merg la educație, iar banii pentru spitale sunt bani care nu ajung la prevenție. Vrem un sistem fiscal cât mai relaxat dar și 6% din PIB pentru educație. De unde și până unde, când reușim să colectăm la buget undeva în jur de 30% din PIB? Pluralismul intereselor și perspectivelor trebuie nu doar înțeles dar și acceptat, la fel cum trebuie acceptat ca fiind de la sine înțeles faptul că partidele reprezintă fiecare mai degrabă anumite categorii de alegători iar ideologia e discursul care justifică acest partizanat. Nu poți să câștigi încredere pretinzând că reprezinți interesele întregului popor sau Națiunea când în mod evident, din marea majoritate a deciziilor politice o parte sau alta a poporului are mai mult de câștigat decât celelalte. Și în mod logic, un om cu un pic de spirit critic ar ezita în fața unui partid care promite să rezolve aproape miraculos toate problemele unui Popor abstract, perceput ca omogen. E genul de discurs specific oricărei ideologii totalitare.
Așadar, partidele și politicienii ar trebui să vorbească deschis despre interesul politic și electoral al acțiunilor lor. Ar fi mai credibili. Nu e rușinos să fii de stânga sau de dreapta, creștin democrat sau progresist, e penibil să pretinzi că poți fi de toate.
Ați înțeles și corolarul: rușinos e să fii extremist. Doctrinele totalitare au sloganuri de genul „nu există stânga sau dreapta, există un singur popor” și alte enunțuri din acestea lipsite de bun simț când e vorba de salarii, pensii sau impozite.
Dar sarcina fundamentală a parlamentului este să legifereze, ceea ce, surpriză, și face.
Uneori legiferarea se face chiar în exces, pentru că modalitățile deja instituționalizate, chiar dacă neoficiale, de evaluare a activităților parlamentare prioritizează cantitatea în locul calității. Uitați-vă la criteriile folosite de IPP. Așadar să nu ne mire proliferarea de Legi de instituire a unor zile naționale, unele mai bizare ca altele: e cel mai simplu mod de a-ți vedea numele în dreptul unei inițiative legislative. Să nu exagerăm nici cu critica, unele astfel de sărbători chiar sunt justificate. Avem, de altfel, fenomenul acesta de inflație în domeniul academic (se publică în neștire, de foarte multe ori degeaba) dar la fel e și în Parlament. Au fost acuzați parlamentarii că sunt leneși și li s-au cerut rapoarte cantitative. Acesta e unul din efecte.
E drept că parlamentarii au, în calitate de politicieni, importante sarcini de comunicare publică sau instituțională, dar rolul primordial al unui parlamentar este de a iniția legi, și de a participa la discutarea și îmbunătățirea legilor. Din acest motiv este important, pe de altă parte, ca în parlament să ajungă oameni care se pricep și sunt dedicați domeniilor lor de activitate: dacă vrei legi bune pentru sistemul de sănătate e bine să ai în parlament oameni care au habar de politicile de sănătate nu doar din manuale ci chiar dintr-o experiență directă.
Să ai profesioniști în parlament are numeroase avantaje clare pentru sănătatea vieții noastre publice și politice. Nu doar că legile vor fi mai bine scrise dar nu e bine ca în parlament să fie prea multe persoane care au nevoie de politică pentru a supraviețui social și economic. Cred că e evident din ce categorie de parlamentari se recrutează cel mai adesea traseiștii și diverse alte categorii de oportuniști și, la fel, care sunt politicienii care participă mai intens la tot felul de inițiative și activități politicianiste. În plus, sunt ferm convins că profesioniștii adevărați vin și cu reflexe de etică profesională care nu pot decât să aibă un efect pozitiv în parlament.
Mai mult, acolo unde, de exemplu în comisii, se întâlnesc profesioniști, se vor găsi și cele mai bune soluții de reglementare ale unor situații complicate. Dincolo de confruntările publice încurajate de altfel de media, în parlament este mult mai multă colaborare transpartinică onestă decât s-ar putea să se creadă. Se poate documenta aceasta din maniera de vot la anumite inițiative, din listele de inițiatori ale anumitor propuneri legislative, chiar din stenograme. Logica spectacolului politic, care în perioadele electorale exacerbează confruntarea, creează probabil așteptarea unui război politic permanent. Să fie clar, colaborarea transpartinică nu este o formă de înșelare/trădare a electoratului dornic de înfruntare ci o modalitate eficientă de a soluționa probleme de politică publică. Când ești într-o discuție colegială pe teme tehnice de învățământ, agricultură sau de administrație n-are nici un sens să te rățoiești la cei din fața ta doar pentru că sunt din alt partid. Uneori interesul politic limitează astfel de colaborări, dar nu întotdeauna.
Pe de altă parte, simpla eficiență politică măsurată prin capacitatea de a duce inițiative politice la promulgare solicită capacitate de negociere și dialog. Până la urmă, legile trec cu majorități. Scandalul politico-mediatic are, poate, efect electoral – „iată, coaliția toxică iar a respins o lege de o incomensurabilă importanță pentru țară! ”– dar nu schimbă în bine viața alegătorilor.
Însă, indiferent de specialitate și pricepere, politicienii nu pot pretinde să stăpânească într-o măsură suficientă nici un domeniu. Pentru reglementarea oricărei zone a politicilor publice este fundamentală consultarea experților și a părților interesate. Astfel de consultări, fie ele formale sau informale, se desfășoară cu o frecvență mai mare decât se percepe de obicei și e o parte importantă a muncii unui politician. Și totuși, conversația politicienilor din parlament cu societatea este viciată în mod serios tocmai de percepția deformată a statutului și disponibilității parlamentarilor, inclusiv de lipsa de încredere a societății în politicieni. Una dintre primele constatări pe care le-am făcut în parlament este că o bună parte a societății civile, a lumii academice și a societății în general nici nu ia în considerare eventualitatea unei discuții cu parlamentarii. Mulți îi consideră incapabili din punct de vedere moral sau intelectual pe parlamentari să empatizeze cu societatea sau să înțeleagă un punct de vedere expert. Și atunci, de unde se dorește o reprezentare corectă a părților interesate sau un transfer al punctelor de vedere ale specialiștilor în legislație dacă diferitele categorii de experți discută doar între ei, probabil de teama de a nu se considera că discuțiile sunt politizate sau poate pur și simplu din cauza ostilității față de politicieni?
Le recomand experților în politici publice, cercetătorilor, reprezentanților ONG-urilor sau asociațiilor profesionale și cetățenilor în general să nu aibă rețineri în a contacta parlamentarii pe orice temă care poate duce la îmbunătățirea politicilor publice! Pentru asta sunt plătiți parlamentarii și, din câte am putut să îmi dau seama, cei mai mulți sunt foarte disponibili pentru genul acesta de comunicare.
Ca să închei, sunt conștient de faptul că textul meu s-ar bucura de foarte multă popularitate dacă aș confirma toate clișeele negative pe care numeroșii nemulțumiți le au despre parlamentari.
Departe de mine gândul de a spăla imaginea parlamentului. Multe din defectele care i se impută le-am sesizat și eu: oligarhi de partid care se confundă cu acesta și cu jilțurile parlamentare, urmărirea fără jenă a îndeplinirii cu prioritate a intereselor personale de către unii colegi, cred că unii sunt acolo mai degrabă pentru imunitatea parlamentară și, la fel, mă deranjează transformarea tribunei parlamentare în platformă de notorietate ieftină pentru un public mânios, sau faptul că pentru unii portofoliul e doar o sinecură șamd. Dar credeți-mă, chiar și spre surpriza mea de novice care intrat în Senat cu o grămadă de prejudecăți, acestea sunt mai degrabă excepții.
Dacă e să rezum în câteva scurte idei cele spuse mai sus, ar fi următoarele recomandări pentru public: 1) să accepte presupoziția că majoritatea parlamentarilor sunt oameni de bun simț, la fel ca și ei; 2) să nu confunde show-ul politico-mediatic, inclusiv cel de pe rețelele de socializare, cu ceea ce se întâmplă în realitate în parlament; 3) să fie convinși că majoritatea politicienilor sunt dornici să afle problemele oamenilor și să contribuie la rezolvarea lor.
Un an 2022 cât mai bun vă doresc!