Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet
În mai 1990 am trecut prima oară granița spre Vest, mai exact în Ungaria, pe undeva prin zona Nyiregyhaza, ieșind pe la Petea și cu o oprire în piața de la Mateszalka. Așa cum ați bănuit, prima mea ieșire în lumea mai liberă și mai ales mai prosperă nu a fost la studii ci a fost cu bișnița. Nu mă judecați, toată lumea făcea asta, a fost prima manifestare a liberei inițiative în România, lecția introductivă de capitalism, activitatea care a produs prima pojghiță subțire de așa-zisă clasă mijlocie și a permis multora să supraviețuiască în condițiile turbulente ale acelei epoci. Și am plecat nu de la Oradea, unde locuiesc acum, ci de la Sfântu-Gheorghe, din capătul celălalt al Transilvaniei, de unde am dus piese de Dacia, salam și coniac Drobeta. În periplul vestic am reușit să îmi fac bani de blugi și ceva casetofon ca să pot asculta Iron Maiden și Metallica în timp ce învățam pentru admiterea la facultate.
A fost un mai foarte frumos, dar mie mi s-a părut că soarele e mai luminos, oamenii mai veseli și iarba mai verde din cauza libertății și a primei mele expediții capitaliste aparent victorioase. Asta după ce oricum fusesem în ianuarie la congresul tineretului din România din partea Liceului Industrial Nr. 2 din Sfântu-Gheorghe (acum Colegiul Mihai Viteazul), în care sute de adolescenți s-au agitat ca să imagineze cu patos viitoruri paradisiace pentru România în timp ce prin ședințe mai discrete probabil că alții mai deștepți puneau la cale soarta patrimoniului UTC și UASCR șamd. Ca să nu mai zic de experiența de comerciant ambulant de ziare pe ruta Sfântu-Gheorghe-Târgu Mureș din aceeași primăvară. Deci aveam ceva antecedente activist-antreprenoriale. Era perioada în care totul era, aparent, posibil, se visa excesiv iar în timp ce visătorii își trăiau cele mai frumoase momente ale vieții lumea veche se prăbușea în zgomote asurzitoare, acoperite totuși de bubuiturile manifestațiilor din Piața Universității sau al mineriadelor.
Am mai făcut câteva drumuri, până când am constatat că e mult mai interesantă viața de student cu aere de intelectual boem în Cluj. Așa s-a frânt cariera mea antreprenorială incipientă.
Mi se pare, așadar, că îl pot înțelege foarte bine pe Vasile Ernu, care povestește în detaliu prima lui călătorie de adolescent al Uniunii Sovietice în România, așteptările de atunci care ne fac să zâmbim și șocurile pe care le-a trăit la „frații de peste Prut”. Volumul despre „Generația canibală”, este al doilea al planificatei trilogii autobiografice prin care filosoful (?)/antropologul(?)/scriitorul de origine moldoveană ne transmite reflecțiile sale critice despre eșecurile transformărilor sociale și culturale post-1990 din cele două patrii ale sale și despre originile reacției antiliberale de acum. Pentru asta folosește vehiculul propriei sale istorii de viață din perioada anilor 90 petrecuți în România, la studii umaniste în Iași și Cluj, cu treceri prin Timișoara sau mici târguri precum Bârladul și multe reveniri comparative dar și dureros melancolice în Moldova.
Teoria socio-politică a lui Ernu privind cele întâmplate după 1990 și felul în care acestea reverberează în dinamica politică actuală poate fi rezumată în câteva propoziții expuse în cele ce urmează.
Transformările de după 1990 (privatizare, liberalizare etc.) au produs dislocări catastrofale în țesătura socială, mai concret în plasele de siguranță socială dezvoltate oarecum organic în anii de stagnare brejnevistă (în URSS) și chiar și în perioada de criză acută a ceaușismului (în România), peste Prut, ceea ce a dus la apariția unor categorii ample de oameni dezrădăcinați, dintre care mulți au căzut victime morților disperării (deaths of despair, o realitate asociată cu alcoolismul și morbiditatea pusă în evidență mai întâi în Rusia lui Elțîn), de strategii de supraviețuire care lasă urme materiale și în care au contat mult rețelele sociale, prietenii și familia, în care femeile au jucat un rol fundamental. Reflecțiile lui Ernu vin să anunțe și o epocă a revanșei, o replică ideologică și politică devenită fenomen planetar în lumea liberă, prin emergența mișcărilor antiliberale peste tot în Europa dar și în Statele Unite, spune el că este vorba despre replica mânioasă a celor care au devenit victimele neconsolate ale celui mai mare cataclism geopolitic al secolului al 20-lea (conform lui Putin, de ex.), căderea regimurilor comuniste din Estul Europei în jurul anului 1990.
Teoria asta a revanșei este doar schițată în volum, Ernu nu insistă prea mult cu ea. Poate și pentru că, spre deosebire de acutele observații sociologice și antropologice pe care le realizează asupra traiectoriilor de mobilitate socială din orașele românești - comparațiile pe care le face privind stilurile de viață urbană din sud (Moldova și Oltenia de exemplu) și Basarabia și Transilvania (Chișinău, Timișoara, Cluj) sunt corecte, oricât de neplăcute pot să fie pentru imaginea de sine a elitelor urbane române ardelenești - în ceea ce privește originea socială a mișcărilor iliberale este pe teren nesigur. Eu aș zice că furia actuală, dorința de răzbunare dacă se poate spune așa, este în primul rând a descendenților celor care au fost victimele dislocărilor indiscutabile din anii 90. Copiii, verii, nepoții celor disponibilizați atunci, mai ales cei din micile orașe, sunt cei care au trebuit să treacă prin trauma de a crește prin preajma unor adulți neputincioși, disperați sau resemnați. Alții, precum Ernu sau mine, într-un fel sau altul s-au descurcat, sau așa și se pare, au participat la așa-zisa canibalizare a societății, și chiar au transformat critica socială într-o marfă bine vândută (sic).
Am simplificat, poate prea mult, sper să mă ierte autorul.
Teoria socială a lui Ernu nu este una explicită. Cartea însăși nu e una de antropologie socială asumată. Nu citează teoreticieni de referință decât accidental deși modelul de lume și de înțelegere a crizei pe care ni-l propune este unul Polanyian, foarte popular în lumea de umaniști critici în care se învârte. E mai degrabă o înșiruire de crochiuri autobiografice îngemănate uneori cu elemente de descriere antropologică nestructurate, dar a căror primă funcție este de a revela cicatricile traumelor sociale prin emoția specifică literaturii. Fiind în cea mai mare parte a lui un text foarte personal mă întreb câți dintre cititorii volumului vor rezona cu secvențele autobiografice și nu doar cu pasajele de analiză socială. Pentru mine, cu riscul de a-l dezamăgi pe Ernu, povestea lui personală, atât de bine istorisită, m-a ținut lipit de paginile cărții și mai puțin critica socială și profeția apocalipsei (înțeleg că inegalitatea e neplăcută dar a o asimila paușal cu violența e o premisă semantic abuzivă a justificării etice a reacției violente, ca să nu mai zicem că nivelarea de tip comunist era obținută cu violență reală). Mă regăsesc într-o parte din experiențele lui. În plus, o bună parte din personajele din carte le cunosc iar unii mi-au fost chiar prieteni. Dar trebuie să recunosc că, dincolo de unele excese metafizice în interpretarea istoriei pe care le sesizezi imediat, Ernu e un sociolog foarte talentat ascuns în veșminte scriitoricești.
Una peste alta, mi-a plăcut foarte mult cartea, chiar dacă este mai puțin poetică decât „Sălbaticii copii dingo”. Sau așa mi se pare mie. Poate pentru că copilăria și adolescența predispun la nostalgie în timp ce poveștile de facultate țin de trecutul ceva mai recent, mai pretabil la analiză chirurgicală.
Mă opresc aici și vă las doar câteva citate sau idei cu adevărat inspiraționale din carte pe care mi le-am notat (mi-am notat mult, dar important e să citiți cartea după postarea mea, așa că nu dezvălui mai mult):
- Progresul se construiește pe cioburile istoriei.
- Educația pentru catastrofă este mai bună decât educația pentru succes.
- E atât de ușor să-l urăști pe cel fără putere și să te închini celui cu putere.
- Nu cunoșteau ideea de sărăcie pentru că nu cunoșteau ideea de bogăție.
- Noi ne-am născut din frica părinților de foame. Copiii noștri se vor naște din frica noastră de sărăcie.
- Primul lucru pe care trebuie să îl învețe un copil sărac este că el e singur și lipsit de orice plasă de siguranță.
- Materia nu minte.
- Paradisul vine cu purgatoriul și cu iadul la pachet.
- Nu judeca, ci înțelege.
- Orice dar vine cu lepra la pachet.
- Atunci când se vorbește mult despre patriotism înseamnă că undeva, ceva s-a furat.