Nu avem voie să uităm! Măcar acum, societatea românească este datoare să asculte vocea victimelor căminelor-spital din timpul regimului comunist

În calitatea noastră de demnitari, avem nu doar datoria de a expune poziții și puncte de vedere cu privire la chestiunile care aglomerează actualitatea, ci și datoria de a învăța lecțiile trecutului, de a le internaliza și de a evita repetarea greșelilor secolului trecut. În fapt, colaborarea parlamentară cu instituții care au atribuții în politicile memoriei și de sensibilizare a societății pe teme istorice este esențială și trebuie să ne preocupe pe toți. Am avut onoarea să particip în această săptămână, alături de președinta Senatului, la o întrunire cu reprezentanți ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în care am discutat despre identificarea modalităților de asumare publică a crimelor și abuzurilor comise de către reprezentanții statului comunist la adresa copiilor instituționalizați. În 26 de cămine-spital și în secțiile de neuropsihiatrie infantilă ale unor spitale au decedat în perioada 1967-1989, conform estimărilor realizate de IICCMER, în jur de 15.000 de copii clasificați ca nerecuperabili. Ratele de supraviețuire în aceste instituții au variat între 10-50%, iar faptul însuși că unii dintre acești copii au rămas în viață, și chiar au reușit să își clădească o viață ulterior, arată că diagnosticele aplicate atunci nu au fost întotdeauna dintre cele mai corecte.

Discuția noastră a vizat, printre altele, mecanismele de consiliere și sprijin care ar trebui puse la dispoziția supraviețuitorilor acestor torturi, precum și modalitatea în care noi, parlamentarii, putem interveni pentru a face diferența.

Stimați colegi, vă puteți imagina că nici după 33 de ani de la Revoluție, agenda noastră publică nu a găsit un spațiu oricât de îngust pentru a da o voce victimelor căminelor-spital din timpul regimului comunist? Vă puneți problema ce este în sufletul părinților care au murit cu angoasa cauzată de torturarea acestor copii nevinovați de către niște torționari deghizați în asistenți sociali? Este fără de putință și o dovadă de inadecvare să găsim scuze tuturor guvernelor care au administrat România timp de 33 de ani pentru superficialitatea cu care au tratat această pagină importantă a istoriei noastre recente.

Căminele-spital au fost, în timpul regimului comunist, o formă de tortură instituționalizată. Mii de copii români au fost prinși în această menghină, pe care autoritățile acelei epoci o prezenta meschin drept formă de protecție socială, fiind drogați de către personalul de asistență pentru a nu mai avea reacții la torturile la care erau supuși. Din fragedă pruncie acești copii erau expuși celor mai explicite forme de violență și abuz, iar puținii cei care au scăpat din această menghină sunt astăzi prea puțin ascultați. Memoria lor trebuie să-și facă locul pe agenda publică românească, iar măsuri ferme trebuie luate pentru asumarea publică a crimelor și abuzurilor comise. Nu putem spera că vom cunoaște adevărul autentic vreodată sau că vom putea răscumpa vreodată inocența acestor copii abuzați, însă avem datoria să colaborăm cu istoricii pentru a ne apropia de acest adevăr, avem datoria de a ne angaja să susținem prin finanțare și sprijin concret sectorul cultural.

Victimele căminelor-spital vor avea o voce, este angajamentul ferm pe care ni l-am asumat ca urmare a acestei întruniri, și vă invităm, colegi din toate partidele, să susțineți acest demers și să-l urmăriți îndeaproape. Independent de culoarea partidului sau de poziția pe eșichierul politic, condamnarea fermă și inechivocă a crimelor comunismului nu suportă amânări, eschivări sau tergiversări și constituie o formă minimală de îndeplinire a mandatului moral asociat funcției, o dovadă simplă a moralității de rol pe care orice demnitar trebuie să se angajeze să o respecte.Vă mulțumesc!

5 aprilie 2023