Educație și putere

„Se pare că suntem singura școală din lume și din toate timpurile care emite diplome de absolvire analfabeților.”(Las cititorilor plăcerea să descopere singuri pagina la care autorul a emis acest enunț.)

Situația din diagnosticul șocant pe care îl pune Lazăr Vlăsceanu nu este decât o manifestare a uneia din cele 4 instituții actuale ale educației românești pe care le identifică în lucrarea sa:

– Instituția convenienței – o variantă de gestiune clientelară și oportunistă (mi-a plăcut conceptul de prezenteism oportunist) a resurselor care generează suboptimală și total antimeritocratică

– Penuria de resurse – știe toată lumea că e vorba de diferenta dintre cele 6% dorite și cele 3% faptice

– Improvizația – principalul principiu pare a fi „merge și așa”

– Abandonul intern – școala românească pierde oameni și competențe prin toate articulațiile sale (neînmatriculare, abandon, analfabetism funcțional etc.)

Și acum, o evaluare mai detaliată. Trec rapid peste observația facilă a faptului că o bună parte din legiferările educaționale recente, care vin valuri-valuri, sunt improvizate sau de conveniență, chiar oportunistice (de exemplu ideea decalării vacanțelor). Le-am zis soluții de reglementare de tip nudge (soluții miraculoase, fără efort, trebuie să fii doar dăștept să le descoperi), de obicei irelevante în planul calității educației, producătoare de confuzie permanentă în sistem și de glorii efemere pentru inițiatori. Mai important este să subliniez că legiferarea aiurea în educație este de fapt chiar parte a problemei.

Volumul publicat în 2019, chiar înainte de criza exogenă a pandemiei, însumează reflecții sistematizate asupra problemelor și nevoilor de transformare ale sistemului românesc de educație dinspre unul dintre cei mai reflexivi cunoscători ai acestuia. Departe de mine ambiția de a rezuma aici ideile lucrării sau de a îi face o recenzie. Indic aici, într-o selecție personală, doar câteva idei pentru care volumul e necesar a fi parcurs de oricine are preocupări în domeniul politicilor educaționale.

1.Distincția necesară, dar adeseori neoperată, dintre educație și sistem de educație, care face ca multe reflecții punctuale despre situații educaționale specifice să fie generalizate necritic la nivelul întregului sistem, generând chiar reglementări cu efecte negative. 2.Corelația dintre evoluția sistemului de învățământ și cea a sistemului socio-economic: trece de la pierderile de capital uman la stagnare economică, prin ceea ce se cheamă capcana dezvoltării medii. Un cerc vicios al incapacității depășirii unui nivel mediocru de sofisticare economică și de prosperitate medie în care sursa relelor este creșterea inegalităților și, ca o consecință a acestora, diverse deficite educaționale.

3.Pe partea de reformă socială și educațională volumul are câteva idei-forță:

3.a. Nu se pot corecta deficitele educaționale fără reducerea inegalităților sociale și, implicit a celor educaționale. Politicile redistributive depind de cele investiționale, dar noi în România nu facem cât trebuie nici investiții nici redistribuire deși justificăm absența unora prin necesitatea celorlalte. Incapacitatea de a asigura acces egal la resurse educaționale este una dintre sursele fundamentale ale deficitelor în creștere ale școlii românești. 3.b. Digitalizarea este valul schimbării sociale căruia școala trebuie să i se adapteze masiv. Însușirea digitalizării în educație va face diferența dintre școlile care vor produce cetățeni adaptați economiei care apare și cele care vor produce precariatul incapabil să se insereze pe o piață a muncii în care munca fizică rutienieră va fi din ce în ce mai puțin răsplătită.

3.b. Necesitatea autoreglementării profesiei didactice, după modelul altor profesii, precum cea medicală sau al psihologilor. Aceasta ar asigura filtrele de intrare și de ieșire în/din profesie și ar fi principalul furnizor de formare profesională continuă pentru cadre didactice. 3c. Curriculumul ar trebui fundamentat pe câteva obiective educaționale fundamentale: dezvoltarea autonomiei individuale (întrebare retorică evidentă: cum pot fi autonome persoane analfabete?), transmiterea unui canon cultural-științific național și universal, dezvoltarea abilităților cognitive și mentale în tandem, actualizarea permanentă a literației (de exemplu accentul ar trebui pus pe literație digitală) și, abia pe ultimul loc, transmitarea de calificări profesionale. De altfel autorul este ferm împotriva accentelor utilitariste/vocaționaliste ale unora dintre propunerile recente legate de conținut. Este dezavuată și școala fixată pe transmiterea strictă de meserii la fel și cea care obsedată de „competențe de viață” (e de dorit un individ lipsit de capitalul cultural care să-l facă să participe la comunitățile locale, naționale sau globale de idei, dar care a parcurs diverse cursuri de educație rutieră, tehnologică, ecologică, șamd?). Binevenită este și punerea la punct a celor care critică o așa-zisă supraîncărcare a programei școlare: suntem o țara cu anul școlar foarte scurt în EU dar cu oficial multe ore în schimb/săptămână, mai ales în ciclul gimnazial, dar în care mult din intervalul planificat nu este utilizat în scop didactic (Vlăsceanu îi spune „repaus supravegheat”). În loc să se preocupe de reducerea numărului de ore, cei care elaborează politici ar trebui să se preocupe mai degrabă ca respectivele ore să se țină cum trebuie. Mi s-a părut, pe partea de conținut, interesantă și ideea de vocabular central (core concepts) a cărui însușire ar putea jalona obiectivele educaționale pentru fiecare domeniu/ciclu. Tot aici aș sublinia și pledoaria autorului pentru literația științifică.

4.Ritmul acumulării cunoștințelor științifice e cum e, în locul strădaniei de a selecta din acestea, accentul trebuie pus pe dezvoltarea capacității de a învăța. „A învăța să înveți”, da, un clișeu care din păcate a fost golit de sens prin exces de utilizare ritualică dar ideea rămâne fundamentală. Într-o școală care pretinde că îi învață pe tineri să învețe e ciudat că aproape toată practica se concentrează pe memorare de cunoștințe.

Am și vreo două observații de conținut și stil:

1.Este evitată sistematic folosirea termenului demonetizat de „competență”. Conceptul apare de câteva ori dar în general autorul preferă alți termeni – priceperi, abilități, capacitatea de a rezolva sarcini etc. Foarte bine, odată cu introducerea lozincii de „învățământ bazat pe competențe” cred că senzația noastră a tuturor este că însăși ideea de „competență” și-a pierdut sensul. În general, trebuie să avem grijă cu circulația excesivă a unor termene: ca și în cazul monezilor, abundența duce la devalorizare. Un fenomen similar cred că putem remarca și în cazul „învățământului centrat pe elev”.

2.Deși declarat instituționalist, volumul nu prea face apel la instrumentarul teoretic al acestei puternice școli de gândire. Multe din instituțiile educaționale de la noi ar putea fi mai bine înțelese prin apel la modele precum cel al „dependenței de cale” sau la cel al difuziei modelelor instituționale. Fără acest tip de resurse conceptuale și euristice, reflecțiile lui Lazăr Vlăsceanu sunt doar implicit instituționaliste, ceea ce nu le diminuează, în mod evident, valoarea ci doar legitimitatea paradigmatică.

Bref: le recomand politicienilor să citească volumul și să se inspire din el, așa cum mă inspir și eu. Sau dacă e prea mult, măcar să îl invite la dezbaterile lor pe autor.