Din nou despre stahanovismul parlamentar: mai bine legi puține și bune, decât multe inițiative inepte.
Evident, parlamentarii au dreptul să inițieze orice lege, însă a susține că aleșii poporului trebuie să propună idei fără șansă doar pentru a fi înregistrate oficial, necesită o justificare serioasă. O astfel de abordare aruncă în derizoriu parlamentarismul, promovând la limită o hărnicie prostească sau un populism gălăgios. Mai mult, în mod paradoxal, acest lucru pune în pericol ideile valoroase, care riscă să fie acoperite de ridicol sau blocate de majorități ostile.
În acest mandat ne-am confruntat cu numeroase proiecte inoportune, unele chiar fanteziste, care au demonstrat o mare îndrăzneală din partea inițiatorilor, conform principiului „Scrieți, băieți, numai scrieți”. Să fie contorizate ca semn al hărniciei și pentru ca alegătorii să se simtă bine reprezentați! Aproape toate aceste inițiative au venit din partea colegilor din opoziție, iar cele mai surprinzătoare, deloc de mirare, de la AUR și acoliții lor.
În cei patru ani petrecuți în comisia de învățământ a Senatului, am respins, de exemplu, două propuneri ale AUR de a reintroduce obligativitatea uniformelor școlare. A existat și o propunere de revenire la manualul unic. Însă cele mai bizare propuneri au venit de la celebra senatoare care, într-un acces de creativitate legislativă și geopolitică, a introdus în circuitul legislativ două legi care proclamau unirea cu Republica Moldova și, respectiv, anexarea teritoriilor ucrainene care au aparținut României în perioada interbelică.
Această absurditate s-a încheiat doar cu câteva hohote de râs și, bineînțeles, cu rapoarte și voturi negative peste tot.
Nimic nu m-a împiedicat, în afară de bunul simț, să fiu la fel de creativ și îndrăzneț. Puteam, desigur, să propun o lege de reorganizare administrativ-teritorială a României – de exemplu, cu 7 județe. Sau una prin care să desființez pensiile speciale și să fie „Legea Hatos”, cu care să mă victimizez, învinuind oligarhia că mi-a blocat-o. Sau o lege prin care salariile profesorilor debutanți să fie stabilite la 1,5 salarii medii pe economie. Dar de ce nu 2 sau chiar 3 salarii medii? Sau să extindem într-un an programul de masă caldă pentru toți elevii din țară și să implementăm același lucru cu programul after-school pentru toți copiii din ciclul primar, finanțat din buget (nu din taxe plătite de părinți). Ah, și era obligatoriu să includ o finanțare minimă de 1% din PIB pentru proiectele competitive de cercetare în legea bugetului!
Arhivele Parlamentului sunt pline de propuneri legislative respinse, inițiate uneori doar pentru palmares sau ca vehicul pentru mesaje populiste, cu ignorarea aproape patologică a ridicolului la care se expun semnatarii. De fapt, dacă ești parlamentar și îți lipsește inspirația, nici nu trebuie să fii foarte original. Poți să reiei o lege mai veche eșuată și să te pui autor pe ea. În materie de legiferare, nu e nicio problemă dacă plagiezi. Poți reduce numărul de parlamentari, poți modifica finanțarea partidelor, pragul electoral, legea cadastrului, sănătatea sau învățământul, în orice fel dorești. Ce poate fi mai ușor?
După cum se vede, limita dintre ridicol și pertinent este foarte fină în astfel de situații, iar în politică ridicolul poate fi fatal. Pe cât de ușor pare să inițiezi proiecte legislative, pe atât de simplu este să devii penibil. Nu cred că electoratul PNL aștepta de la parlamentarii săi genul de imunitate la ridicol descris mai sus.
În plus, a propune legi donquijotești, în esență bune, dar fără susținere sau insuficient elaborate, pune în pericol chiar cauza nobilă pe care o slujesc. Oricât de bună ar fi o idee, o lege prost concepută sau nesusținută poate compromite propunerea respectivă pentru un întreg ciclu legislativ.
Legile bune, care produc o schimbare solidă, se elaborează greu și necesită nu doar munca de redactare a inițiativei (ceea ce reprezintă mai puțin de 5% din efortul legislativ), ci și documentare serioasă, analiză comparativă a politicilor și evaluarea impactului, consultarea cu părțile interesate – uneori foarte dificilă –, alături de munca parlamentară propriu-zisă de creare de coaliții de susținători și multă, foarte multă comunicare. Mă refer la legile care creează instituții și fundamentează politici, nu la „pistoalele cu apă” menite să corecteze o eroare sau o incongruență din legislația actuală sau la cele făcute pentru statistică, cum sunt nenumăratele zile naționale.
Actuala legislatură are mulți senatori și deputați care au făcut o treabă admirabilă prin astfel de demersuri chiar dacă adeseori munca titanică din spatele unor legi nu se vede, mai ales când ai nenorocul ca legea să fie respinsă sau să zacă blocată la vreo comisie din camera cealaltă. În ceea ce privește contribuția mea, aceasta poate fi găsită aici.