De ce sociologia incomodează – și de ce este necesară
Când, în 1977, Ceaușeștii au desființat studiile universitare de sociologie, motivația – pe care nu o cunoaștem din surse oficiale – a fost simplă și specifică: tot ce trebuia știut despre societate se afla în vulgata marxist-ceaușistă, iar orice altă perspectivă era inutilă, dacă nu chiar periculoasă.
Pentru dictatori comuniști precum Stalin sau Ceaușescu, sociologia era o știință „burgheză”, la fel cum, în oglindă, mințile hiperconservatoare o asociază cu ideologii de stânga sau progresiste. Ceaușescu nu a fost, de fapt, deloc unic în ostilitatea sa față de sociologie. Modernitatea, o epocă identificabilă cu reflexivitatea de tip sociologic, este plină de atacuri ale celor mai diverse regimuri totalitare sau cu apucături autoritare împotriva științelor sociale.
Și nu e de mirare că lucrurile stau astfel. Participanții la diverse competiții sociale întrebuințează, pentru a-și legitima pretențiile de control asupra unor resurse umane, materiale sau simbolice, narațiuni despre funcționarea societății. Acestora li se spune, uneori, ideologii. La rigoare, științele sociale nu sunt altceva decât un astfel de narativ, unul specific epocii rațiunii și demersului de cunoaștere de tip științific. Prin aceasta, sociologia nu poate fi decât antipatică oricărei forme de legitimare de tip dogmatic: un sociolog, prin definiție, se îndoiește, caută evidențe empirice și urmărește falsificabilitatea tezelor celor care clamează reprezentarea „corectă” a socialului.
La 36 de ani de la reînființarea programelor universitare în domeniu și aproximativ 30.000 de sociologi formați în universitățile românești, sociologia românească se vede din nou pusă în fața unor întrebări existențiale, în fața cărora – spre deosebire de evenimentele de acum aproape 50 de ani – are timp să reacționeze:
- Validitatea pretențiilor științelor sociale de a furniza argumente pentru identificarea problemelor sau a soluțiilor de inginerie socială este contestată de valul în creștere al populismului științific, care nu recunoaște autoritatea expertizei, favorizează ideologiile simple, cu impact emoțional, și laudă inițiativele politice voluntariste, într-o atmosferă tot mai anti-rațională și anti-științifică, ce amintește în mod alarmant de funesta perioadă a anilor ’30 ai secolului trecut.
- Lumea în care operează sociologia se schimbă rapid, fiind evident că și în România specialiștii trebuie să includă în tematica și instrumentarul lor tehnologiile și practicile digitale, inclusiv utilizarea explozivă a social media, platformizarea economiei și apelul la inteligență artificială în cele mai variate ipostaze ale vieții omului.
- Deși ultimele decenii au fost definite de o libertate academică nemaiîntâlnită în România, specializări precum sociologia sunt puse periodic sub semnul întrebării din motive economice, viabilitatea lor în cadrul sistemului de finanțare per capita a universităților fiind afectată de variații temporare și regionale ale cererii. Astfel de critici devoalează în primul rând un materialism rudimentar cu privire la rosturile universității într-o comunitate care se dorește inovatoare și democratică.
În acest context confuz, este ușor de înțeles de ce politicienii și liderii de opinie cu reflexe autoritare, de diverse orientări, nu ratează ocazia de a ataca științele sociale, profitând de un climat de opinie în care respectul față de știință și față de competența academică este în declin: se spune fie că sunt științe inutile pentru o lume guvernată de logica investițiilor, fie că sunt periculoase pentru diverse dogme cu mare capacitate de mobilizare politică – dogme care, nu-i așa, pretind că dețin „adevărul suprem”.
Acesta este contextul în care Societatea Sociologilor din România are sarcina de a fi un loc de întâlnire, dezbatere și articulare a unei voci reprezentative – dacă nu unitare – pentru sociologii din România.
Pentru a păstra o poziție credibilă în dialogul social românesc, SSR trebuie să meargă atent și ferm pe firul delicat al non-partizanatului ca reflexivitate sistematică. Oricât de perimate și discutabile ar părea, imperativele weberiene ale neutralității axiologice și ale obiectivității sunt indicative clare de strategie de comunicare publică. În locul asumării de poziții în controversele cu miză și instrumentare ideologică, organizația noastră trebuie să găzduiască dezbateri pe temele prioritare ale agendei publice, în care primordiale să fie argumentația bazată pe date empirice, robustețea metodologică și profunzimea teoretică. Nu avem pretenția la o imposibilă neutralitate valorică, dar trebuie să facem distincția între propozițiile normative și cele descriptive practicând neutralitate procedurală, să milităm pentru metodologii transparente și replicabile, să subliniem valoarea controlului reflexiv al efectelor poziționării savantului asupra rezultatelor cercetătorilor sale și al primatului considerentelor de ordin științific asupra celor partizane.
Evident, nu este vorba de promovarea unui soi de indiferentism etic sau politic, dar trebuie să fim conștienți că partizanatul nereflexiv în controverse ideologice nu doar că poate produce fracturi în sânul comunității profesionale, ci riscă să lase organizația fără credibilitate în raporturile cu cele mai diverse categorii de grupuri interesate. Să fim bine înțeleși: critica politicilor publice este necesară nu doar din considerente etice, ci și pentru dezvoltarea socială, atunci când este susținută de argumente științifice și de logică. Dacă datele sau o teorie solidă arată că o politică este greșită sau că există alternative mai bune, prezentarea acestei realități ține de datoria civică. Așadar, încurajez sociologii să își exprime punctele de vedere în astfel de situații.
Pe de altă parte, capitalul cel mai important al sociologilor – cartea lor de vizită și brandul profesiei – este capacitatea de a formula și realiza interogații riguroase, bine ancorate științific și metodologic, asupra problemelor sociale. Aceasta ar trebui să fie direcția principală către care să se orienteze energiile noastre. Modul în care se elaborează și se implementează programele de sociologie din liceu și din învățământul superior, dezbaterile privind instrumentarul metodologic, precum și cele legate de aspectele etice ale cercetării sociologice și ale publicării rezultatelor ar trebui să se afle printre temele centrale ale reuniunilor și pozițiilor publice ale asociației.
În fine, este important să încurajăm sociologii cu rezultate solide în cercetare să își asume și roluri de intelectuali publici. Participarea lor, prin opinii argumentate, la dezbaterile pe teme arzătoare ale momentului sau chiar inițierea unor astfel de conversații în societate nu poate avea decât efecte benefice. Pe lângă contrastul necesar față de pozițiile strident populiste din punct de vedere științific și promovarea imaginii unei profesii serioase și implicate, politicile și intervențiile de la orice nivel au de câștigat atunci când sunt susținute de o expertiză sociologică solidă. Este imposibil să ne facem auziți în societate și să așteptăm o opinie publică „igienică” dacă ne baricadăm exclusiv în conferințele și publicațiile noastre științifice. Ironic, factorul care contribuie poate cel mai mult la pericolele ce amenință expertiza științifică – comunicarea online – trebuie să fie și instrumentul prin care noi, sociologii, ne putem face cel mai ușor auziți și înțeleși de publicul larg.
Prin toate acestea, nu ar trebui să ne propunem să facem sociologia mai „simpatică” decât a fost vreodată. Atât timp cât decidenții privesc cu îngrijorare perspectiva sociologică, știm că ne facem bine treaba de a analiza, evalua și explica. Îmi doresc, în schimb, să facem clar faptul că, prin resursele inerente profesiei, sociologii sunt actori utili și necesari pentru un spațiu public democratic și pentru politici mai eficiente. Pentru acest scop, Societatea Sociologilor din România nu este doar utilă, ci chiar indispensabilă. Să ne bucurăm că o avem, să avem grijă de ea și să o dezvoltăm.
*Articol publicat original pe site-ul Societății Sociologilor din România