Categories
educație

Despre treimea irosită din educația românească

Problema

Dacă ești autoritate publică axată pe dezvoltare economică este rațional, nu doar moral, să te străduiești să oferi acces la educație de cea mai bună calitate tuturor copiilor și tinerilor care viețuiesc în zona în care au efect politicile tale. Din păcate, în România rata de parcurgere a unui traseu școlar complet, măcar până la finalizarea învățământului obligatoriu de 10 clase, este afectată de numeroase cazuri de abandon a căror incidență o putem afla din diverse surse.

Astfel, rata de părăsire timpurie a școlii (tineri cu vârsta între 18-24 de ani care au absolvit maximum 8 clase), variază în țara noastră de multă vreme între 15-20%. Fiind vorba de o statistică bazată pe ancheta AMIGO – un studiu pe bază de eșantion care tinde să subreprezinte categoriile cele mai sărace de populație – este posibil ca această rată să fie, de fapt, chiar mai mare.

Aceste estimări sunt confirmate de numeroase alte studii. Un raport privind ratele nete de cuprindere în învățământ al unei echipe de la Institutul de Științe ale Educației subliniază că abandonul pe cohorta care a finalizat învățământul obligatoriu în 2014/2015 a fost puțin peste 20%. Riscul de abandon este din ce în ce mai mare odată cu înaintarea în cariera școlară (mai mare în gimnaziu decât în primar, de exemplu) și dublu în cazul copiilor din mediul rural, comparativ cu cei din urban.
De altfel, o simplă urmărire a efectivelor de elevi corespunzătoare cohortei înscrise în clasa I-a în anul școlar 2008-2009 ne arată că din cei 230.000 înregistrați inițiali s-au înscris la examenul de Evaluare Națională mai puțin de 67%. Cu alte cuvinte, o treime din această cohortă s-a pierdut din sistem până la finalizarea clasei a 8-a. Probabil că ponderea celor care au plecat în străinătate sau abandonat din cauze medicale sau poate chiar prin deces nu este mai mare de 25% din aceste pierderi.

Putem vorbi de o treime pierdută din punct de vedere educațional de societate din fiecare generație de copii și adolescenți.

Câteva consecințe și complicații

Fiecare caz de abandon, de analfabetism funcțional, de tânăr care nu își realizează potențialul este o pierdere care poate fi cuantificată chiar în termeni economici dar trebuie în primul rând evaluată ca un eșec pe care societatea putea să îl evite. Un rateu al societății care, iată, își abandonează copiii.

Din punct de vedere economic, un copil care abandonează școala nu reprezintă doar irosirea resurselor folosite pentru a-l ține până în momentul abandonului în școală. Mult mai mult, este valoare adăugată care ulterior nu mai este produsă, sunt venituri și consumuri care nu mai sunt realizate, sunt cheltuieli în plus din bugetul de sănătate sau poate chiar alte resurse publice care vor fi necesare pentru a-i gestiona situația. Fie că lucrează în slujbe necalificate, fie că pleacă în străinătate sau ies din lumea muncii pentru a viețui în ocupații sezoniere sau în economia domestică, acești oameni participă foarte puțin sau chiar deloc la crearea și schimbul de valori dintr-o societate modernă. Mai mult, situația lor implică costuri nu doar economice, dar și morale și politice prin efectele sărăciei, excluziunii și ale degradării coeziunii sociale.

Un aspect este important de menționat aici. Fenomenul abandonului este greu de urmărit și de stăpânit și din cauza monitorizării sale defectuoase. Datorită macanismului de finanțare publică a școlilor, prin care se alocă o sumă anuală pentru fiecare elev înmatriculat (finanțare per capita), există din partea școlilor și a autorităților locale motivația de a înregistra mai puține cazuri de abandon decât sunt în realitate. Așadar, nu doar că nu știm la timp care sunt copiii care nu mai vin la școală dar se și risipesc resurse care ar putea fi folosite chiar pentru combaterea abandonului școlar.

Trebuie subliniată, de asemenea, agravarea riscului de abandon în situația dificilă de pandemie prin care trecem. Diverselor obstacole care îngreunează participarea școlară a copiilor din categorii defavorizate li se adaugă acum diviziunea digitală care afectează accesul la învățământ prin dificultățile însușirii materiei în condiții de absență a ghidajului din partea profesorilor, prin lipsa efectivă a accesului la conținuturi datorită absenței infrastructurii sau a competențelor de comunicare online atât din partea elevilor cât și din partea cadrelor didactice. Din păcate, trebuie să ne așteptăm ca în perioada 2020-2021 pierderile din sistemul de învățământ să fie mult mai mari decât cele obișnuite, chiar dacă ele vor deveni vizibile cu o oarecare întârziere. Este un preț pe care România îl va plăti pentru că a asistat aproape indiferentă la persistența și chiar adâncirea decalajelor de infrastructură materială și umană în educație între zonele defavorizate și celelealte.

(Să nu se înțeleagă că problema nu a fost identificată și subliniată deja, chiar la nivel de urgență de stat și de politică educațională. Combaterea abandonului școlar este prioritate strategică la nivelul Ministerului iar reducerea părăsirii timpurii a școlii este obiectiv al POCU. Din păcate, dintotdeauna executivul românesc a fost foarte harnic la elaborarea de strategii și documente programatice fiind însă mai puțin eficient în găsirea și implementarea cu tenacitate a unor soluții funcționale.)

Există soluții

Din acest motiv, concentrarea politicilor educaționale pe monitorizarea și combaterea reală a abandonului, pe de o parte, și pe îmbunătățirea prestației cadrelor didactice, mai ales a celor care predau în condițiile cele mai grele, unde este cea mai acută nevoia pentru ei, trebuie să constituie obiective strategice ale oricărui proiect de dezvoltare economică și socială care înțelege rostul mecanismelor și proceselor educaționale implicate.

Posibile soluții sistemice la aceste probleme includ îmbunătățirea și accesibilizarea rețelei de învățământ profesional, decongestionarea programei școlare și creșterea calității resursei umane din învățământ în școlile cu cea mai mare concentrare de elevi cu risc mare de abandon. Alături de aceste direcții destul de dificil de discutat, agreat și implementat și care, indiferent de scenariul considerat, vor solicita creșterea fondurilor alocate educației, pot fi puse în practică și măsuri mai punctuale:

  • Modificarea mecanismului finanțării pe elev de o manieră care să nu penalizeze financiar identificarea cazurilor de abandon și, în schimb, să recompenseze creșterea efectivă a ratelor de retenție.
  • Monitorizarea parcursului școlar al tuturor elevilor inclusiv prin utilizarea eficientă a evaluărilor naționale, a catalogului electronic etc. În alte părți se testează algoritmi de machine learning pentru a depista cazurile cu risc mare de abandon dar noi încă avem dificultăți în înregistrarea în aceeași bază de date cu acuratețe a absențelor, a notelor, a caracteristicilor socio-demografice și psihologice.
  • Extinderea activităților de consiliere școlară care să includă explicit sarcini de identificare și intervenție pentru copii aflați în risc de abandon.
  • Creșterea sprijinului financiar pentru familiile deprivate din punct de vedere materiale, sprijin care trebuie condiționat de participarea școlară a elevului.

Evident, scăderea ratelor de abandon nu este singura prioritate strategică a României în materie de educație. Chiar și fără a abandona școala, o mare parte dintre absolvenți sunt foarte puțin adaptați din punctul de vedere al competențelor, deprinderilor și valorilor, solicitărilor lumii în care trăim. Dar despre asta vorbim altă dată.