Categories
educație politica

Depolitizare prin politică. Pseudo-reformă îmbrăcată în cuvinte irezistibile precum „comunitate”, „descentralizare” și „depolitizare”

Colegii noștri de coaliție de la USRPLUS au transmis opiniei publice și Președintelui României o scrisoare deschisă în care își exprimă dezamăgirea față de solicitarea de reexaminare a Legii B 288/2021 prin care șeful statului a refuzat promulgarea acesteia. Ba mai mult, se cere organizarea unei sesiuni parlamentare extraordinare pentru ca legea să intre în vigoare înainte de începerea anului școlar următor. Nu zice așa, dar e clar că acesta e obiectivul. 

Propunerea Legislativă B288/2021 este intitulată de autorii acesteia de „depolitizare” a numirii conducerii interimare a unităților de învățământ. Legea a trecut ca TGV-ul prin procedurile parlamentare, evident că mai rapid la Senat, și fost votată atât în comisia de învățământ a Senatului, cât și în plenul Senatului de o largă majoritate alcătuită din PSD, USR și UDMR. Și noi care ne închipuiam că avem o coaliție și un program de guvernare. 

Depolitizarea tuturor structurilor de stat a devenit recent un deziderat nechestionabil, o dogmă a gândirii de policy, politizarea fiind considerată de mulți dintre cei care își dau cu părerea despre eficiența sistemului public ca una dintre cauzele fundamentale ale problemelor aparatului guvernamental. Din păcate, depolitizarea e în cazul celor mai frecvente utilizări o simplă lozincă demagogică în care fiecare nu vede altceva decât interesul politic. Concret, majoritatea inițiativelor de eliminare a factorului politic din deciziile de resurse umane a statului semnifică, de cele mai multe ori, lovituri împotriva competitorilor politici.  Grija pentru calitatea serviciilor publice preocupă de fapt pe prea puțini. 

Conform actualei legislații, directorii interimari ai instituțiilor de învățământ sunt numiți de către Inspectoratele Școlare (Județene sau al Municipiului București). Probabilitatea de a fi numite în funcții de manageri interimari personaje agreate politic este evidentă în această situație, ISJ-urile fiind ele însele cu conducere politică. Nu e cea mai fericită situație, în mod evident, și având în vedere incidența mare a interimatelor la conducerile școlilor, o soluție la acest pericol de politizare temporară pare necesar a fi găsită. 

Soluția propusă de alianța de conjunctură (?) USRPLUS-PSD-UDMR nu rezolvă, însă, în nici un fel problema printr-o autentică depolitizare ci transformă actuala politizare centralizată într-o politizare descentralizată. Căreia unii îi spun apropiere de comunitate.

Zici depolitizare, ai închis niște guri. Mai zici și comunitate, le-ai închis pe toate. 

Pentru a ajunge aici, legea ia atributul deciziei asupra interimarilor de la Inspectoratul Școlar (adică de la minister) și îl mută la Consiliul de Administrație al Școlii. 

Consiliul de Administrație, mai ales în comune și în micile orașe, este un instrument prin care se manifestă tutela primăriei asupra școlii care este, din punctul de vedere al infrastructurii (întreținere, utilități, unele investiții) în dependența autorității locale. Deși reprezentanții primăriilor nu constituie majoritatea în aceste consilii (dar cu reprezentanții părinților aceste majorități pot fi obținute), este greu de presupus că într-o comunitate săracă restul membrilor Consiliului de Administrație au prea multă motivație pentru independență când știu că de relațiile cu primăria depind o parte din resursele alocate școlii. 

Cu 1362 de primari aleși în septembrie 2020, marea majoritate în mediul rural, este logic că PSD-ul a văzut în propunerea USRPLUS o bulă de oxigen pentru clientela sa din învățământ, mai ales cea din mediul rural. Probabilitatea ca în CA-urilor acestor școli să fie aleși directori neagreați de PSD este evident redusă. Pe de altă parte, despre ce depolitizare se poate vorbi prin introducerea în lege a obligației de a avea, la numirea directorilor interimari, avizul organizației politice a minorității, acolo unde e vorba de școli cu predare în limba minorităților? 

„Art. 97. – (1) Directorul exercita conducerea executiva a unitatii de invatamant. In cazul unitatilor de invatamant cu predare integrala in limbile minoritatilor nationale, directorul are obligatia cunoasterii limbii respective. In cazul unitatilor de invatamant cu sectii de predare in limbile minoritatilor nationale, unul dintre directori are obligatia cunoasterii limbii respective. In aceste cazuri, numirea directorului se face cu consultarea organizatiei care reprezinta minoritatea respectiva in Parlamentul Romaniei sau, daca minoritatea nu are reprezentare parlamentara, cu consultarea Grupului parlamentar al minoritatilor nationale. In cazul liceelor si seminariilor teologice, consultarea se face si cu reprezentantii cultului respectiv. In ambele cazuri, in urma consultarii, este necesar avizul scris, respectiv avizul/binecuvantarea in cazul cultelor.”

Asta e depolitizare? Serios?

Interesul cel mai mic este, aparent, al USRPLUS care, deținând doar sub 30 de primării, e adevărat de localități cu populație numeroasă, nu se poate aștepta să aibă neapărat același succes în numirea unor directori „prietenoși”, ca și colegii de la PSD sau de la UDMR. Nu aș minimaliza, totuși, determinarea primarilor din partea aliaților noștri de a impune pe cât se poate, în poziții de directori interimari, persoane cât mai apropiate politic. Pentru asta, consiliul de administrație este instrumentul cel mai bun (mult mai bun decât ISJ). Pe de altă parte, să nu negăm nici posibilul avantaj pe care unii l-ar vedea din faptul că se reușește obstrucționarea politicii de resurse umane a ministerului. Minister care este într-un guvern în care suntem colegi de coaliție, sper că mai interesează pe cineva.

Pe scurt, Legea B 288/2021 nu urmărește depolitizarea managementului școlar ci, dimpotrivă, o politizare mascată în care școlile ar intra mult mai abitir în chingile potentaților locali. 

Sunt de acord că actualul sistem centralizat nu e unul care întotdeauna produce efecte fericite. Dar a vinde publicului neatent descentralizarea politizării managementului educațional ca fiind vreo depolitizare nu e vreo mișcare prea morală. Iar când acest pas se face împotriva partenerului de coaliție și prin coalizare cu cei cu care ești, declarativ, în confruntare, avem de-a face de-a dreptul cu un gest ostil. 

Categories
educație politica

Câteva cuvinte despre numirea directorilor în urma unui test de popularitate

A ajuns la mine, inclusiv printr-o campanie de presă, o propunere de modificare a LEN conform căreia directorii interimari ai unităților de învățământ preuniversitar ar urma să fie stabiliți prin votul profesorilor din școală. Deși sunt convins de bunele intenții ale inițiatorului trebuie să mă declar în opoziție cu această propunere.

Conform LEN, directorul unității de învățământ are printre atribuții și acela de a

.…..răspunde de selecția, angajarea, evaluarea periodică, formarea, motivarea și încetarea raporturilor de muncă ale personalului din unitatea de învățământ…

Adică propune, printre altele, vacantarea posturilor, întocmește fișele posturilor, aprobă concedii, participă la evaluarea colegilor pentru grade și pentru gradații de merit și mai are încă o sumedenie de responsabilități prin care distribuie resurse către colegi.

Să ne întrebăm dacă îndeplinirea cu obiectivate a acestor îndatoriri nu ar putea fi afectată în cazul în care poziția de director se stabilește prin vot în Consiliul Profesoral așa cum se propune prin inițiativa legislativă de care aminteam, încă nediscutată dar devenită totuși subit subiect de știre?

Punctul meu de vedere se deduce din premisa clară că directorul școlii are o funcție managerială, de coordonare și control, iar sarcina de reprezentare este secundară (indiferent cât de importantă ar părea ea) raportată la celelalte atribuții. Directorul nu trebuie să fie cel mai popular om din școală ci cel mai responsabil și onest, ferm și precis, dar și cel mai dotat cu inițiativă și energie. Directorul are responsabilități care îl pot pune în conflict cu unii colegi, el distribuie sarcini dar și resurse și recompense, și mai și participă la verificarea colegilor. Să dai astfel de poveri unui Mr sau Miss Popularitate nu are sens decât dacă vrei să îl transformi pe director într-un fel de șef de sindicat. Sau dacă ai nostalgii ale autogestiunii socialiste realizată prin comitete ale oamenilor muncii…

Cum ar fi ca medicii spitalelor să își aleagă directorul? Sau angajații fabricii să își stabilească prin vot managerul?

Cât de folositor ar fi pentru o școală să se împartă în tabere, iar directorul odată numit, să se străduiască să își fidelizeze o majoritate?

Am petrecut ceva timp căutând astfel de practici de selecție a managerilor școlari în alte zări. În UE și în OECD am găsit tot felul de modele de recrutare (de către inspectorate, consilii de administrație, autoritatea locală etc.) dar nu și alegeri în cadrul colectivului profesoral. Nu contest că ar putea exista și țări în care o astfel de regulă să fie aplicată, dar din ce am constatat eu, în general, o astfel de idee nu este luată în considerare, din motive evidente.

În final, subliniez faptul că descentralizarea și autonomia școlilor sunt direcții corecte pentru organizarea învățământului, dar acestea trebuie făcute clar, concis, riguros, prin initiative legislative coerente, nu populiste. De exemplu, în ceea ce privește angajarea profesorilor sau pentru deciziile de investiție ale școlii.

Categories
politica

Partide de buzunar, de protest, bascule și balamale

Din când în când se mai întâmplă ca pe scena politică să explodeze câte un partid greu de definit (etichete gen „take all” – adică lipsa coerenței ideologice, „partide protest”, sau „populiste” – arată că aceste partide reușesc să mobilizeze grupuri de nemulțumiți sau clientelele), organizat în jurul vreunei figuri publice sau oligarh pe care îl resping marile partide (Dan Voiculescu, Gheorghe Becali sunt exemplele la îndemână). Dincolo de lozincile privind democrația reprezentativă, astfel de partide, devenite cel mai adesea balamale în Parlament, reprezintă un pericol exact la adresa democrației reprezentative ale cărei produse sunt. 

În 2004 a fost PRM-ul, ca și în alegerile anterioare, care a primit la alegerile parlamentare din anul respectiv 13%. În 2012 a fost și mai rău, când PPDD a obținut peste 14% la alegerile parlamentare. Alte partide cu existență efemeră și cantitativ mai de buzunar care au intrat sub diverse forme în parlamentul României au fost, le știm bine, UNPR-ul sau Partidul Umanist/Conservator. 

Toate aceste partide „de lider”, cu ideologie și structuri incerte, cu o reprezentativitate neclară și cu liste alcătuite în pripă din persoane cu identități profesionale și biografii adeseori dubioase, au avut un efect pernicios asupra dinamicii politicii parlamentare. Lipsa unor structuri de cadre bine stabilite a îngrămădit în ele de fiecare dată, prin cine știe ce hazard, persoane a căror investiție în cariera politică și în reputație era aproape nulă iar poziția de parlamentar o pleașcă neașteptată care trebuia consumată cât mai copios, cât mai rapid. Pentru acești oameni poziția deputațială/senatorială este o ocazie unică ale cărei roade trebuie culese complet, fără nici o jenă. Ei sunt cei care au fost în primul rând la originea imaginii jalnice a parlamentului, de adunătură de profitori și traseiști.

Oameni cu biografii politice aproape aleatorii, inclusiv liderii acestora, au fost ținta încercărilor de racolare bucată cu bucată sau în alianțe „contra naturii”. Vă mai aduceți aminte de „soluția imorală” a lui Băsescu, nu? Dar de îngroșarea rândurilor PSD și subțierea grupurilor parlamentare ale PPDD în perioada 2012-2016 vă amintiți? De fiecare dată, după o vreme de la momentul alegerilor era greu de recunoscut rezultatul alegerilor în structura parlamentului. 

Pe scurt, dacă judecăm situațiile acestea la rece înțelegem că partidele meteorice sunt un pericol pentru democrație, nicidecum o necesitate în numele reprezentării populare. Mai mult, provoc pe oricine să îmi explice care sunt segmentele de electorat pe care le-au reprezentat PPDD sau UNPR-ul. Sau chiar și PRM-ul. Nici măcar adeziunea la vreo politică identitară nu o putem găsi în cazul acestora decât sporadic. 

La alegerile parlamentare de acum bat la pragul electoral alte câteva partide tractate de lideri și clienți ai lor, cu șanse aflate la limita celor 5%: ProRomânia (Ponta), PMP (Băsescu) sau AUR (George Simion), poate chiar și Partidul Ecologist al lui Rădulescu-Mitralieră și Șerban Nicolae. Nici unul din aceste partide nu are o ofertă care să nu fie deja acoperită de partidele mari, mai puțin în cazul AUR care lansează semnale către publicul autoritar de dreapta pe care l-a lăsat în mare parte din brațe PSD-ul (fosta aripă PRM). În esență e un PRM2. În orice caz afinitățile sunt clare la fel și posibilele alianțe. Odată intrate în Parlament oricare din aceste partide va negocia de pe poziții de forță coaliții de guvernare, se vor pune la dispoziție pentru aranjamente și operațiuni „murdare” de coaliție, iar pe termen lung parlamentarii lor vor fi permanent în colimatorul marilor partide pentru racolări sau voturi individuale când va fi nevoie de majorități. Pentru deputații și senatorii acestor partide, loialitatea și atenția pentru reputație, determinate rațional de un calcul pe termen lung, sunt mult mai slabe. Cu astfel de partide majoritățile sunt întotdeauna pe tarabă iar coalițiile un scandal permanent.

Cred că alegătorii ar trebui învățați că nu se pot aștepta ca un partid pe care îl votează doar ca să sancționeze o anumită guvernare sau partid consacrat să îi reprezinte. Dacă nu își irosesc votul, pentru că „protestul” pe care îl votează nu intră în Parlament, o probabilitate foarte mare este ca risipa să se producă prin traseism sau prin asocieri ori fuziuni de un tranzacționalism obscen. Mai simplu, o simplă lectură a listelor de candidați (câți dintre votanții PPDD au făcut-o la momentul respectiv?) și a CV-urilor acestora – dacă au – ar trebui să fie lămuritoare pentru oricine.

E adevărat, pe de altă parte, că o bună parte din responsabilitate este și a partidelor consacrate care acceptă traseiști. Politica ar fi un loc mult mai aseptic dacă atât cererea cât și oferta de parlamentari și de voturi în parlament ar fi mai scăzute.