Categories
cercetare educație

E necesară creșterea investițiilor publice în cercetare. Mai ales a cheltuielilor cu cercetarea universitară

Investițiile private și guvernamentale în cercetare și dezvoltare sunt corelate peste tot în partea noastră de lume. Statistica ne spune doar că în România avem o economie foarte puțin „research intensive” dar ne avertizează și că investiția publică în cercetare trebuie orientată în așa fel încât să o stimuleze pe cea privată prin efecte în sectoarele inovative. Înseamnă planuri pe termen lung, decizii strategice și consens, dacă se poate. Un alt specific al cheltuielilor românești în domeniu este ponderea infimă a cercetării universitare. Universitarii români se pare că au descoperit modalitatea prin care se produc articolele cu factor de impact cu cercetare ieftină.

Categories
educație

Educație și putere

despre volumul Educație și putere de Lazăr Vlăsceanu, Polirom, Iași, 2019

„Se pare că suntem singura școală din lume și din toate timpurile care emite diplome de absolvire analfabeților.”(Las cititorilor plăcerea să descopere singuri pagina la care autorul a emis acest enunț.)

Situația din diagnosticul șocant pe care îl pune Lazăr Vlăsceanu nu este decât o manifestare a uneia din cele 4 instituții actuale ale educației românești pe care le identifică în lucrarea sa:

– Instituția convenienței – o variantă de gestiune clientelară și oportunistă (mi-a plăcut conceptul de prezenteism oportunist) a resurselor care generează suboptimală și total antimeritocratică

– Penuria de resurse – știe toată lumea că e vorba de diferenta dintre cele 6% dorite și cele 3% faptice

– Improvizația – principalul principiu pare a fi „merge și așa”

– Abandonul intern – școala românească pierde oameni și competențe prin toate articulațiile sale (neînmatriculare, abandon, analfabetism funcțional etc.)

Și acum, o evaluare mai detaliată. Trec rapid peste observația facilă a faptului că o bună parte din legiferările educaționale recente, care vin valuri-valuri, sunt improvizate sau de conveniență, chiar oportunistice (de exemplu ideea decalării vacanțelor). Le-am zis soluții de reglementare de tip nudge (soluții miraculoase, fără efort, trebuie să fii doar dăștept să le descoperi), de obicei irelevante în planul calității educației, producătoare de confuzie permanentă în sistem și de glorii efemere pentru inițiatori. Mai important este să subliniez că legiferarea aiurea în educație este de fapt chiar parte a problemei.

Volumul publicat în 2019, chiar înainte de criza exogenă a pandemiei, însumează reflecții sistematizate asupra problemelor și nevoilor de transformare ale sistemului românesc de educație dinspre unul dintre cei mai reflexivi cunoscători ai acestuia. Departe de mine ambiția de a rezuma aici ideile lucrării sau de a îi face o recenzie. Indic aici, într-o selecție personală, doar câteva idei pentru care volumul e necesar a fi parcurs de oricine are preocupări în domeniul politicilor educaționale.

1.Distincția necesară, dar adeseori neoperată, dintre educație și sistem de educație, care face ca multe reflecții punctuale despre situații educaționale specifice să fie generalizate necritic la nivelul întregului sistem, generând chiar reglementări cu efecte negative. 2.Corelația dintre evoluția sistemului de învățământ și cea a sistemului socio-economic: trece de la pierderile de capital uman la stagnare economică, prin ceea ce se cheamă capcana dezvoltării medii. Un cerc vicios al incapacității depășirii unui nivel mediocru de sofisticare economică și de prosperitate medie în care sursa relelor este creșterea inegalităților și, ca o consecință a acestora, diverse deficite educaționale.

3.Pe partea de reformă socială și educațională volumul are câteva idei-forță:

3.a. Nu se pot corecta deficitele educaționale fără reducerea inegalităților sociale și, implicit a celor educaționale. Politicile redistributive depind de cele investiționale, dar noi în România nu facem cât trebuie nici investiții nici redistribuire deși justificăm absența unora prin necesitatea celorlalte. Incapacitatea de a asigura acces egal la resurse educaționale este una dintre sursele fundamentale ale deficitelor în creștere ale școlii românești. 3.b. Digitalizarea este valul schimbării sociale căruia școala trebuie să i se adapteze masiv. Însușirea digitalizării în educație va face diferența dintre școlile care vor produce cetățeni adaptați economiei care apare și cele care vor produce precariatul incapabil să se insereze pe o piață a muncii în care munca fizică rutienieră va fi din ce în ce mai puțin răsplătită.

3.b. Necesitatea autoreglementării profesiei didactice, după modelul altor profesii, precum cea medicală sau al psihologilor. Aceasta ar asigura filtrele de intrare și de ieșire în/din profesie și ar fi principalul furnizor de formare profesională continuă pentru cadre didactice. 3c. Curriculumul ar trebui fundamentat pe câteva obiective educaționale fundamentale: dezvoltarea autonomiei individuale (întrebare retorică evidentă: cum pot fi autonome persoane analfabete?), transmiterea unui canon cultural-științific național și universal, dezvoltarea abilităților cognitive și mentale în tandem, actualizarea permanentă a literației (de exemplu accentul ar trebui pus pe literație digitală) și, abia pe ultimul loc, transmitarea de calificări profesionale. De altfel autorul este ferm împotriva accentelor utilitariste/vocaționaliste ale unora dintre propunerile recente legate de conținut. Este dezavuată și școala fixată pe transmiterea strictă de meserii la fel și cea care obsedată de „competențe de viață” (e de dorit un individ lipsit de capitalul cultural care să-l facă să participe la comunitățile locale, naționale sau globale de idei, dar care a parcurs diverse cursuri de educație rutieră, tehnologică, ecologică, șamd?). Binevenită este și punerea la punct a celor care critică o așa-zisă supraîncărcare a programei școlare: suntem o țara cu anul școlar foarte scurt în EU dar cu oficial multe ore în schimb/săptămână, mai ales în ciclul gimnazial, dar în care mult din intervalul planificat nu este utilizat în scop didactic (Vlăsceanu îi spune „repaus supravegheat”). În loc să se preocupe de reducerea numărului de ore, cei care elaborează politici ar trebui să se preocupe mai degrabă ca respectivele ore să se țină cum trebuie. Mi s-a părut, pe partea de conținut, interesantă și ideea de vocabular central (core concepts) a cărui însușire ar putea jalona obiectivele educaționale pentru fiecare domeniu/ciclu. Tot aici aș sublinia și pledoaria autorului pentru literația științifică.

4.Ritmul acumulării cunoștințelor științifice e cum e, în locul strădaniei de a selecta din acestea, accentul trebuie pus pe dezvoltarea capacității de a învăța. „A învăța să înveți”, da, un clișeu care din păcate a fost golit de sens prin exces de utilizare ritualică dar ideea rămâne fundamentală. Într-o școală care pretinde că îi învață pe tineri să învețe e ciudat că aproape toată practica se concentrează pe memorare de cunoștințe.

Am și vreo două observații de conținut și stil:

1.Este evitată sistematic folosirea termenului demonetizat de „competență”. Conceptul apare de câteva ori dar în general autorul preferă alți termeni – priceperi, abilități, capacitatea de a rezolva sarcini etc. Foarte bine, odată cu introducerea lozincii de „învățământ bazat pe competențe” cred că senzația noastră a tuturor este că însăși ideea de „competență” și-a pierdut sensul. În general, trebuie să avem grijă cu circulația excesivă a unor termene: ca și în cazul monezilor, abundența duce la devalorizare. Un fenomen similar cred că putem remarca și în cazul „învățământului centrat pe elev”.

2.Deși declarat instituționalist, volumul nu prea face apel la instrumentarul teoretic al acestei puternice școli de gândire. Multe din instituțiile educaționale de la noi ar putea fi mai bine înțelese prin apel la modele precum cel al „dependenței de cale” sau la cel al difuziei modelelor instituționale. Fără acest tip de resurse conceptuale și euristice, reflecțiile lui Lazăr Vlăsceanu sunt doar implicit instituționaliste, ceea ce nu le diminuează, în mod evident, valoarea ci doar legitimitatea paradigmatică.

Bref: le recomand politicienilor să citească volumul și să se inspire din el, așa cum mă inspir și eu. Sau dacă e prea mult, măcar să îl invite la dezbaterile lor pe autor.

Categories
educație

Despre treimea irosită din educația românească

Problema

Dacă ești autoritate publică axată pe dezvoltare economică este rațional, nu doar moral, să te străduiești să oferi acces la educație de cea mai bună calitate tuturor copiilor și tinerilor care viețuiesc în zona în care au efect politicile tale. Din păcate, în România rata de parcurgere a unui traseu școlar complet, măcar până la finalizarea învățământului obligatoriu de 10 clase, este afectată de numeroase cazuri de abandon a căror incidență o putem afla din diverse surse.

Astfel, rata de părăsire timpurie a școlii (tineri cu vârsta între 18-24 de ani care au absolvit maximum 8 clase), variază în țara noastră de multă vreme între 15-20%. Fiind vorba de o statistică bazată pe ancheta AMIGO – un studiu pe bază de eșantion care tinde să subreprezinte categoriile cele mai sărace de populație – este posibil ca această rată să fie, de fapt, chiar mai mare.

Aceste estimări sunt confirmate de numeroase alte studii. Un raport privind ratele nete de cuprindere în învățământ al unei echipe de la Institutul de Științe ale Educației subliniază că abandonul pe cohorta care a finalizat învățământul obligatoriu în 2014/2015 a fost puțin peste 20%. Riscul de abandon este din ce în ce mai mare odată cu înaintarea în cariera școlară (mai mare în gimnaziu decât în primar, de exemplu) și dublu în cazul copiilor din mediul rural, comparativ cu cei din urban.
De altfel, o simplă urmărire a efectivelor de elevi corespunzătoare cohortei înscrise în clasa I-a în anul școlar 2008-2009 ne arată că din cei 230.000 înregistrați inițiali s-au înscris la examenul de Evaluare Națională mai puțin de 67%. Cu alte cuvinte, o treime din această cohortă s-a pierdut din sistem până la finalizarea clasei a 8-a. Probabil că ponderea celor care au plecat în străinătate sau abandonat din cauze medicale sau poate chiar prin deces nu este mai mare de 25% din aceste pierderi.

Putem vorbi de o treime pierdută din punct de vedere educațional de societate din fiecare generație de copii și adolescenți.

Câteva consecințe și complicații

Fiecare caz de abandon, de analfabetism funcțional, de tânăr care nu își realizează potențialul este o pierdere care poate fi cuantificată chiar în termeni economici dar trebuie în primul rând evaluată ca un eșec pe care societatea putea să îl evite. Un rateu al societății care, iată, își abandonează copiii.

Din punct de vedere economic, un copil care abandonează școala nu reprezintă doar irosirea resurselor folosite pentru a-l ține până în momentul abandonului în școală. Mult mai mult, este valoare adăugată care ulterior nu mai este produsă, sunt venituri și consumuri care nu mai sunt realizate, sunt cheltuieli în plus din bugetul de sănătate sau poate chiar alte resurse publice care vor fi necesare pentru a-i gestiona situația. Fie că lucrează în slujbe necalificate, fie că pleacă în străinătate sau ies din lumea muncii pentru a viețui în ocupații sezoniere sau în economia domestică, acești oameni participă foarte puțin sau chiar deloc la crearea și schimbul de valori dintr-o societate modernă. Mai mult, situația lor implică costuri nu doar economice, dar și morale și politice prin efectele sărăciei, excluziunii și ale degradării coeziunii sociale.

Un aspect este important de menționat aici. Fenomenul abandonului este greu de urmărit și de stăpânit și din cauza monitorizării sale defectuoase. Datorită macanismului de finanțare publică a școlilor, prin care se alocă o sumă anuală pentru fiecare elev înmatriculat (finanțare per capita), există din partea școlilor și a autorităților locale motivația de a înregistra mai puține cazuri de abandon decât sunt în realitate. Așadar, nu doar că nu știm la timp care sunt copiii care nu mai vin la școală dar se și risipesc resurse care ar putea fi folosite chiar pentru combaterea abandonului școlar.

Trebuie subliniată, de asemenea, agravarea riscului de abandon în situația dificilă de pandemie prin care trecem. Diverselor obstacole care îngreunează participarea școlară a copiilor din categorii defavorizate li se adaugă acum diviziunea digitală care afectează accesul la învățământ prin dificultățile însușirii materiei în condiții de absență a ghidajului din partea profesorilor, prin lipsa efectivă a accesului la conținuturi datorită absenței infrastructurii sau a competențelor de comunicare online atât din partea elevilor cât și din partea cadrelor didactice. Din păcate, trebuie să ne așteptăm ca în perioada 2020-2021 pierderile din sistemul de învățământ să fie mult mai mari decât cele obișnuite, chiar dacă ele vor deveni vizibile cu o oarecare întârziere. Este un preț pe care România îl va plăti pentru că a asistat aproape indiferentă la persistența și chiar adâncirea decalajelor de infrastructură materială și umană în educație între zonele defavorizate și celelealte.

(Să nu se înțeleagă că problema nu a fost identificată și subliniată deja, chiar la nivel de urgență de stat și de politică educațională. Combaterea abandonului școlar este prioritate strategică la nivelul Ministerului iar reducerea părăsirii timpurii a școlii este obiectiv al POCU. Din păcate, dintotdeauna executivul românesc a fost foarte harnic la elaborarea de strategii și documente programatice fiind însă mai puțin eficient în găsirea și implementarea cu tenacitate a unor soluții funcționale.)

Există soluții

Din acest motiv, concentrarea politicilor educaționale pe monitorizarea și combaterea reală a abandonului, pe de o parte, și pe îmbunătățirea prestației cadrelor didactice, mai ales a celor care predau în condițiile cele mai grele, unde este cea mai acută nevoia pentru ei, trebuie să constituie obiective strategice ale oricărui proiect de dezvoltare economică și socială care înțelege rostul mecanismelor și proceselor educaționale implicate.

Posibile soluții sistemice la aceste probleme includ îmbunătățirea și accesibilizarea rețelei de învățământ profesional, decongestionarea programei școlare și creșterea calității resursei umane din învățământ în școlile cu cea mai mare concentrare de elevi cu risc mare de abandon. Alături de aceste direcții destul de dificil de discutat, agreat și implementat și care, indiferent de scenariul considerat, vor solicita creșterea fondurilor alocate educației, pot fi puse în practică și măsuri mai punctuale:

  • Modificarea mecanismului finanțării pe elev de o manieră care să nu penalizeze financiar identificarea cazurilor de abandon și, în schimb, să recompenseze creșterea efectivă a ratelor de retenție.
  • Monitorizarea parcursului școlar al tuturor elevilor inclusiv prin utilizarea eficientă a evaluărilor naționale, a catalogului electronic etc. În alte părți se testează algoritmi de machine learning pentru a depista cazurile cu risc mare de abandon dar noi încă avem dificultăți în înregistrarea în aceeași bază de date cu acuratețe a absențelor, a notelor, a caracteristicilor socio-demografice și psihologice.
  • Extinderea activităților de consiliere școlară care să includă explicit sarcini de identificare și intervenție pentru copii aflați în risc de abandon.
  • Creșterea sprijinului financiar pentru familiile deprivate din punct de vedere materiale, sprijin care trebuie condiționat de participarea școlară a elevului.

Evident, scăderea ratelor de abandon nu este singura prioritate strategică a României în materie de educație. Chiar și fără a abandona școala, o mare parte dintre absolvenți sunt foarte puțin adaptați din punctul de vedere al competențelor, deprinderilor și valorilor, solicitărilor lumii în care trăim. Dar despre asta vorbim altă dată.