Categories
carte

Știința voioasă a filmelor SF

Note de lectură despre volumul (pseudo)știința din spatele filmelor de Rick Edwards și Dr. Michael Brooks, Ed. Niculescu, 2020 (versiunea originală în lb. engleză din 2017).

Ați observat probabil că deschiderea cinematografelor după pandemie a adus o selecție de filme îngrozitoare. Cinematografia clasică pare a se sinucide iar singura opțiune rezonabilă este, deocamdată, să revezi filme mai vechi. Sau să citești despre ele, mai ales dacă ai rămas mai mult cu întrebări după ce le-ai văzut și/sau dacă vrei să fii deșteptul alfa la conversația de la bere despre filme SF și știință. 

Am putea supraviețui pe Marte cu cartofi hrăniți cu propriile …reziduuri? Putem să readucem la viață dinozaurii sau măcar niște mamuți? Dar ar putea cimpanzeii să devină la fel de deștepți precum oamenii și la un moment dat să prea controlul în mod violent asupra Pământului? Trăim oare într-o simulare și dacă da, cum am putea să ne dăm seama de asta? E posibilă călătoria în timp? Ce pățești dacă intri într-o gaură neagră (și chiar este iubirea forța universală care le rezolvă pe toate?) etc. 

Da, sunt teme pe care le exploatează filme SF cu buget și succes imens care au pus întrebări și curiozități științifice pe agenda opiniei publice populare. Și care de data asta au constituit pretextul pentru ca doi jurnaliști celebri în Marea Britanie deja specializați în popularizarea științei prin podcasturile Science(ish) disponibile la https://www.radiowolfgang.com/s/scienceish   să scrie un volum de popularizare a științei. Iar dacă îl citești vei afla chiar colecția celor mai hot teme ale științei – mă rog, de la 2017, când a apărut volumul. Călătoria interstelară, găurile de vierme, teoria relativității, mult evoluționism cât să-l priceapă cele mai obtuze minți, teoria cuantică și teoria unificată a universului, tehnologia CRISPR de editare genetică, ș.a.m.d. își găsesc toate explicații aparent ușor de înțeles în volum, sau măcar justificări hazlii pentru faptul că unele dintre aceste teme nu le înțelege nimeni. Serios, putem să ne imaginăm că pricepem ce sunt superstringurile sau modelul multiverse al universului, dar matematica din spatele lor e chiar ermetică pentru majoritatea celor care zic că chiar se pricep. 

Nu, nu vă speriați că am folosit cuvinte așa de grele. Volumul e foarte prietenos, chiar hazliu până peste poate. Nu doar pentru dialogurile imaginare sarcastice dintre autori dar și datorită detaliilor anecdotice care condimentează din abundență textul. (E o bună practică, cu potențialul de a face jurnalele științifice mai interesante pentru publicul larg. Glumeam. Standardul actual de scriere științifică este as dull as possible iar orice deviere de la el e inacceptabilă și anulează șansele de a avea publicat un articol ISI). 

Știați că în 1982 doi cosmonauți (nu astronauți!) de pe stația Soiuz 7 au stat fără să-și vorbească aproape 7 luni pentru că nu se plăceau? Gândiți-vă bine dacă mai vreți să mergeți în expediția aia spațială. 

Sau știați că în spatele filmului Interstellar este un celebru astrofizician, Kip Thorne care a folosit resursele de calcul de la studiourile din Hollywood pentru a simula o gaură neagră și chiar a publicat câteva articole în jurnale științifice prestigioase pe această temă pe baza acestor simulări? Se pare că o gaură neagră arată chiar ca în film. Kip a făcut o grămadă de bani din calculele alea și a și făcut punctaj ISI, spre deosebire de alți academicieni amărâți care dau câte un salariu pentru a li se publica articolul într-o revistă cu factor de impact. Aici am fost răutăcios.

Pe de altă parte, vă vine să credeți că toată echipa filmului Matrix a fost obligată să citească înainte de filmări Simulacre și simulări de Jean Baudrillard?

Și multe altele care o să facă această lectură plăcută și potrivită pentru vacanță. Unde mai pui că o să le puteți explica copiilor una alta despre știință.

Categories
carte cercetare

Înțelepciunea psihopaților

(notă de lectură la Dutton, Kevin, Înțelepciunea psihopaților, Ed. Globo, 2013)

În general nu mă dau în vând după volumele de psihologie, nici chiar după cele de vulgarizare. În primul rând pentru că nu e specialitatea mea și simt că multe dintre premisele și teoretizările prezentate în astfel de lucrări îmi scapă, mai ales când e vorba de incursiuni în domeniul neuroștiințelor sau al geneticii evoluționiste. 

Dar pentru că am găsit volumul în biblioteca personală (un cadou primit la un moment dat, sper că nu o insinuare) și văzusem câteva reacții de la momentul apariției  care anunțau un text mai puțin convențional, am hotărât să o parcurg. Btw, biblioteca mea personală nu e rezultatul unei apucături obsesiv-compulsive de colecționar ci locul de adunare al cărților fizice pe care intenționez să le citesc și să le dețin. 

Lucrarea lui Dutton are un obiectiv simplu, anume aceea de a sublinia că psihopatia „medie” adică niveluri moderate ale trăsăturilor care constituie specificul psihopatiei – cvasiabsența anxietății, cruzimea, șarmul, cutezanța etc. – sunt necesare și funcționale pentru „succesul” în lumea competitivă și nu doar în aceasta. Contrar percepției comune transmise de cultura de masă, psihopații nu sunt toți criminali – aceștia fiind doar un subset, al celor care au eșuat sau nu au pus frână când a trebuit. Dimpotrivă, găsim profil tipic de psihopat printre ingredientele succesului în trupele speciale, dar și în zona liderilor de afaceri sau chiar a avocaturii. Mă miră că nu zice aproape nimic de politicieni (totuși, cu referire la o evaluare indirectă a profilurilor de personalitate a celor mai importanți lideri politici moderni se constată că, aparent, toți erau psihopați, inclusiv JFK sau Bill Clinton). 

Părțile în care volumul devine interesant din punct de vedere sociologic sunt cele în care discută – de pe pozițiile psihologiei evoluționiste – latura adaptativă, sau funcțională din perspectivă socială, a psihopatiei. 

E greu să nu admiți că orice societate are nevoie de specimene care să îi facă treburile murdare – de la războinicii violenți care apărau tribul și până la băieții puși să lupte cu talibanii în Afganistan ori să îl execute pe Bin Laden în Pakistan. Dacă acest tip de personalitate, sau de procesare a informației sau de alterare a amigdalei ori a unei/unor gene nu ar fi adaptat lumii, nu s-ar fi propagat până la noi. Spre confirmarea acestei teorii, se pare că psihopații au chiar mai mare succes la femei (e de remarcat că aproape toate cazurile de psihopați din volum sunt masculine, poate mă lămurește un psiholog dacă e un bias al autorului sau acest tip de personalitate nu prea se găsește și printre femei). 

Pe de altă parte, ideile transmise de diversele rezultate de cercetare incluse în volum (rezultate de până acum vreo 10 ani), sunt tulburătoare dintr-o perspectivă a justiției sociale. Psihopații sunt cei mai puțini sensibili la chestiunile de echitate. În același timp sunt mai curajoși, fac investiții mai riscante și pe ansamblu, câștigă mai mult decât oamenii normali. Ar fi de așteptat ca mobilitatea socială ascendentă să fie corelată cu psihopatia? 

Răspunsul ni-l dă chiar autorul care ne oferă o rețetă a succesului extrasă direct din caracteristicile psihopaților. Vrei să răzbești în societate? Atunci trebuie să fii, în doze moderate: crud, cu șarm, concentrat, cu forță mentală, curajos, atent și orientat spre acțiune. Trecând peste găselnița de marketing a cărții, de a vinde ecuația succesului (prin care cartea devine una de dezvoltare personală și își lărgește audiența), șmecheria e de fapt de a transforma răul în bine și de a-l vinde ca o soluție la problemele personale. Câți dintre noi nu ne-am gândit că sursa eșecului aparent, sau a absenței succesului pe care îl invidiem la alții, este faptul că am acționat în momente decisive cu frâna morală trasă, că am avut scrupule, cu alte cuvinte că am fost prea „buni”? E bine când vine câte un expert și ne spune că ceea ce bănuiam e adevărat, că binele nu învinge întotdeauna dar noi măcar avem superioritatea morală, nu-i așa?

Pe de altă parte, tot tulburătoare este și similitudinea dintre modul în care funcționează judecățile morale în cazul psihopaților și ale mașinilor inteligente de la care ne așteptăm la decizii etice. Pentru acești ciudați „fără inimă”, emoțiile sunt numere, se zice la un moment dat. M-a înfiorat gândul că introducând în gestiunea treburilor publice inteligența artificială, practic ne lăsăm conduși de o formă de psihopatie digitală. 

În sinteză, este o lucrare agreabilă care inspiră înțelegerea multor fenomene psihologice și psihosociologice din preajma noastră dar și interogații privind locul deciziilor morale în configurarea societății în care trăim. Dacă s-ar fi limitat la partea descriptiv-explicativă și ar fi evitat incursiunea discutabilă pe tărâmul manualelor de self-help ar fi fost chiar o lucrare decentă nu doar din punct de vedere științific dar și din punct de vedere etic.