Categories
educație politica

Depolitizare prin politică. Pseudo-reformă îmbrăcată în cuvinte irezistibile precum „comunitate”, „descentralizare” și „depolitizare”

Colegii noștri de coaliție de la USRPLUS au transmis opiniei publice și Președintelui României o scrisoare deschisă în care își exprimă dezamăgirea față de solicitarea de reexaminare a Legii B 288/2021 prin care șeful statului a refuzat promulgarea acesteia. Ba mai mult, se cere organizarea unei sesiuni parlamentare extraordinare pentru ca legea să intre în vigoare înainte de începerea anului școlar următor. Nu zice așa, dar e clar că acesta e obiectivul. 

Propunerea Legislativă B288/2021 este intitulată de autorii acesteia de „depolitizare” a numirii conducerii interimare a unităților de învățământ. Legea a trecut ca TGV-ul prin procedurile parlamentare, evident că mai rapid la Senat, și fost votată atât în comisia de învățământ a Senatului, cât și în plenul Senatului de o largă majoritate alcătuită din PSD, USR și UDMR. Și noi care ne închipuiam că avem o coaliție și un program de guvernare. 

Depolitizarea tuturor structurilor de stat a devenit recent un deziderat nechestionabil, o dogmă a gândirii de policy, politizarea fiind considerată de mulți dintre cei care își dau cu părerea despre eficiența sistemului public ca una dintre cauzele fundamentale ale problemelor aparatului guvernamental. Din păcate, depolitizarea e în cazul celor mai frecvente utilizări o simplă lozincă demagogică în care fiecare nu vede altceva decât interesul politic. Concret, majoritatea inițiativelor de eliminare a factorului politic din deciziile de resurse umane a statului semnifică, de cele mai multe ori, lovituri împotriva competitorilor politici.  Grija pentru calitatea serviciilor publice preocupă de fapt pe prea puțini. 

Conform actualei legislații, directorii interimari ai instituțiilor de învățământ sunt numiți de către Inspectoratele Școlare (Județene sau al Municipiului București). Probabilitatea de a fi numite în funcții de manageri interimari personaje agreate politic este evidentă în această situație, ISJ-urile fiind ele însele cu conducere politică. Nu e cea mai fericită situație, în mod evident, și având în vedere incidența mare a interimatelor la conducerile școlilor, o soluție la acest pericol de politizare temporară pare necesar a fi găsită. 

Soluția propusă de alianța de conjunctură (?) USRPLUS-PSD-UDMR nu rezolvă, însă, în nici un fel problema printr-o autentică depolitizare ci transformă actuala politizare centralizată într-o politizare descentralizată. Căreia unii îi spun apropiere de comunitate.

Zici depolitizare, ai închis niște guri. Mai zici și comunitate, le-ai închis pe toate. 

Pentru a ajunge aici, legea ia atributul deciziei asupra interimarilor de la Inspectoratul Școlar (adică de la minister) și îl mută la Consiliul de Administrație al Școlii. 

Consiliul de Administrație, mai ales în comune și în micile orașe, este un instrument prin care se manifestă tutela primăriei asupra școlii care este, din punctul de vedere al infrastructurii (întreținere, utilități, unele investiții) în dependența autorității locale. Deși reprezentanții primăriilor nu constituie majoritatea în aceste consilii (dar cu reprezentanții părinților aceste majorități pot fi obținute), este greu de presupus că într-o comunitate săracă restul membrilor Consiliului de Administrație au prea multă motivație pentru independență când știu că de relațiile cu primăria depind o parte din resursele alocate școlii. 

Cu 1362 de primari aleși în septembrie 2020, marea majoritate în mediul rural, este logic că PSD-ul a văzut în propunerea USRPLUS o bulă de oxigen pentru clientela sa din învățământ, mai ales cea din mediul rural. Probabilitatea ca în CA-urilor acestor școli să fie aleși directori neagreați de PSD este evident redusă. Pe de altă parte, despre ce depolitizare se poate vorbi prin introducerea în lege a obligației de a avea, la numirea directorilor interimari, avizul organizației politice a minorității, acolo unde e vorba de școli cu predare în limba minorităților? 

„Art. 97. – (1) Directorul exercita conducerea executiva a unitatii de invatamant. In cazul unitatilor de invatamant cu predare integrala in limbile minoritatilor nationale, directorul are obligatia cunoasterii limbii respective. In cazul unitatilor de invatamant cu sectii de predare in limbile minoritatilor nationale, unul dintre directori are obligatia cunoasterii limbii respective. In aceste cazuri, numirea directorului se face cu consultarea organizatiei care reprezinta minoritatea respectiva in Parlamentul Romaniei sau, daca minoritatea nu are reprezentare parlamentara, cu consultarea Grupului parlamentar al minoritatilor nationale. In cazul liceelor si seminariilor teologice, consultarea se face si cu reprezentantii cultului respectiv. In ambele cazuri, in urma consultarii, este necesar avizul scris, respectiv avizul/binecuvantarea in cazul cultelor.”

Asta e depolitizare? Serios?

Interesul cel mai mic este, aparent, al USRPLUS care, deținând doar sub 30 de primării, e adevărat de localități cu populație numeroasă, nu se poate aștepta să aibă neapărat același succes în numirea unor directori „prietenoși”, ca și colegii de la PSD sau de la UDMR. Nu aș minimaliza, totuși, determinarea primarilor din partea aliaților noștri de a impune pe cât se poate, în poziții de directori interimari, persoane cât mai apropiate politic. Pentru asta, consiliul de administrație este instrumentul cel mai bun (mult mai bun decât ISJ). Pe de altă parte, să nu negăm nici posibilul avantaj pe care unii l-ar vedea din faptul că se reușește obstrucționarea politicii de resurse umane a ministerului. Minister care este într-un guvern în care suntem colegi de coaliție, sper că mai interesează pe cineva.

Pe scurt, Legea B 288/2021 nu urmărește depolitizarea managementului școlar ci, dimpotrivă, o politizare mascată în care școlile ar intra mult mai abitir în chingile potentaților locali. 

Sunt de acord că actualul sistem centralizat nu e unul care întotdeauna produce efecte fericite. Dar a vinde publicului neatent descentralizarea politizării managementului educațional ca fiind vreo depolitizare nu e vreo mișcare prea morală. Iar când acest pas se face împotriva partenerului de coaliție și prin coalizare cu cei cu care ești, declarativ, în confruntare, avem de-a face de-a dreptul cu un gest ostil. 

Categories
educație

Contestațiile de la Bac sau (din nou) despre fertilitatea erorilor

La ultimele două sesiuni ale Bacalaureatului, la 100 de participanți s-au depus între 40-50 de contestații, cu o tendință de creștere dramatică față de anii anteriori (când indicatorul respectiv a fost sub 40 de contestații la 100 de candidați). Corectarea unui număr atât de mare de contestații califică această etapă ca una foarte importantă atât din punctul de vedere al rezultatului final dar și din punctul de vedere al organizării examenului de Bacalaureat. Cantitativ, e aproape ca o a doua etapă a bacalaureatului. 

Aceste cifre spun însă destul de puține despre calitatea corectării la acest examen, chiar dacă mulți ar vrea să facă inferențe referitoare la nivelul de pregătire al corectorilor, la precizia baremelor sau la organizarea întregului proces. Mai ales dacă raportăm numărul de note modificate la numărul total de contestații (53.000 de note modificate! https://www.digi24.ro/bacalaureat-2021/sorin-cimpeanu-dupa-cele-56-000-de-contestatii-la-bacalaureat-53-000-de-note-au-fost-modificate-au-fost-diferente-si-de-4-puncte-1591951).

Avem motive de revoltă? Dimpotrivă, eu zic că avem motive de bucurie mai degrabă, pentru că asistăm la o trezire la realitate în ceea ce privește tradiționala noastră procedură de evaluare finală pe care, iată, a venit vremea să o abandonăm. 

În primul rând este vorba de consistența evaluării, a subiectelor. Trebuie să înțelegem că odată ce introducem factorul uman în evaluarea produselor intelectuale și creative, o oarecare doză de imprecizie, care derivă din ceea ce în limbaj comun numim „subiectivism”, va afecta rezultatul final. Așa ceva se poate întâmpla chiar și vis-a-vis de conținuturi aparent precise, cum e matematica și descrie ceea ce este numit în teoria măsurării fidelitatea instrumentului de evaluare. Dacă am da unui număr mare de evaluatori să aprecieze un singur răspuns obișnuit la subiectul al 3-lea de la limba română (cel cu eseul de 400 de cuvinte), am avea scoruri convergente către o medie, dar cu o oarecare împrăștiere, care ar indica de altfel consistența evaluării. Majoritatea notelor ar fi aproape de media respectivă dar ar fi destule și la distanță apreciabilă. Evident că corectura la două mâini ar trebui să reducă astfel de diferențe dar se pare că procedura nu e infailibilă. Ceea ce depășește un anumit nivel al abaterii constituie aberații care trebuie investigate punctual. Este exact ceea ce face ministerul în acest moment, pentru că nici un model statistic nu poate justifica diferențe de 3-4 puncte între contestație și prima notare. 

În al doilea rând, numărul de contestații descrie încrederea în sistemul de evaluare și disponibilitatea concurenților de a risca pentru un anumit rezultat. Să reținem că este normal să fie mai multe contestații cu soluții pozitive decât cu soluții negative: cei care au contestat au considerat că au meritat mai mult, iar o astfel de apreciere ar trebui să coreleze întrucâtva cu calitatea efectivă a lucrării, altfel ar fi doar un concurs de tupeu sau un fel de loterie. Pe de altă parte, incidența contestațiilor a crescut față de anii anteriori ceea ce arată nu atât că a scăzut calitatea evaluării ci și faptul că actualii candidați au prins mai mult curaj în a contesta notele. E un proces de învățare la nivel social: din ce în ce mai mulți oameni conștientizează că multe dintre notele de la Bac (și la Evaluarea Națională) cresc în urma contestațiilor. Scandalul  mediatic însuși are acest efect. Milioane de oameni care nu au nici o treabă cu Bacalaureatul ar sfătui anul viitor orice candidat nemulțumit cu nota primită să o conteste. A devenit înțelepciune populară. 

Aceasta nu e o situație care a apărut acum 2-3 ani. Problema e aceeași de când corectarea testelor de bacalaureat se face de către corectori umani. Societatea totalitară era mai puțin transparentă iar responsivitatea autorităților la contestare mult mai mică. Autoritățile comuniste mergeau pe principiul că dacă negăm greșeala aceasta nu există! Mulți nostalgici chiar cred că se greșea mult mai puțin pe atunci dar din păcate nu vom ști, probabil, niciodată cum a fost de fapt. 

În concluzie, nimeni nu garantează faptul că notele de după contestație sunt cele Corecte. Probabil că sunt mai corecte, dar doar atât. Mulți candidați care nu au contestat (până la urmă contestația e rezultatul unor decizii în care elementul psihologic și cultural e foarte important) poate ar fi primit, unii dintre ei, rezultate mai bune. 

Așadar corectura lucrărilor la testele naționale în procedura actuală nu e deloc microchirurgie. Ca să fim cinstiți, e o sarcină mult mai precis executată decât evaluarea concurenților la Eurovision (scuzați exagerarea) dar nu e ca o măsurare cu micrometrul sau cu laserul. Precizia poate fi sporită dramatic iar contestațiile eliminate aproape complet prin transformările preconizate în procedura de examinare: trecerea la teste de tip PISA. E vorba de examinare standardizată în care corectarea lucrărilor se face automatizat. 

Bineînțeles că o astfel de transformare va isca un cor de proteste din partea unei părți a corpului profesoral. E ușor de înțeles anticipata nemulțumire deoarece o astfel de filosofie de evaluare schimbă oarecum modalitatea de pregătire pentru examinare, atât la clasă cât și la meditații. Adică îi obligă, mai ales pe profesori, să învețe și să livreze. Vor protesta și evaluatorii care speră în fiecare an să câștige câte ceva la examenele naționale. Să ne așteptăm că protestatarii vor justifica nemulțumirea invocând caracterul reducționist al unei astfel de evaluări, sau faptul că aceasta elimină creativitatea dintre cerințele prestației elevului la examen șamd. Bine că e mai bună „creativitatea” evaluatorilor!

Dar aproape niciodată mai binele nu s-a obținut fără scrâșnete din dinți și fără câteva proteste.

Categories
carte

Știința voioasă a filmelor SF

Note de lectură despre volumul (pseudo)știința din spatele filmelor de Rick Edwards și Dr. Michael Brooks, Ed. Niculescu, 2020 (versiunea originală în lb. engleză din 2017).

Ați observat probabil că deschiderea cinematografelor după pandemie a adus o selecție de filme îngrozitoare. Cinematografia clasică pare a se sinucide iar singura opțiune rezonabilă este, deocamdată, să revezi filme mai vechi. Sau să citești despre ele, mai ales dacă ai rămas mai mult cu întrebări după ce le-ai văzut și/sau dacă vrei să fii deșteptul alfa la conversația de la bere despre filme SF și știință. 

Am putea supraviețui pe Marte cu cartofi hrăniți cu propriile …reziduuri? Putem să readucem la viață dinozaurii sau măcar niște mamuți? Dar ar putea cimpanzeii să devină la fel de deștepți precum oamenii și la un moment dat să prea controlul în mod violent asupra Pământului? Trăim oare într-o simulare și dacă da, cum am putea să ne dăm seama de asta? E posibilă călătoria în timp? Ce pățești dacă intri într-o gaură neagră (și chiar este iubirea forța universală care le rezolvă pe toate?) etc. 

Da, sunt teme pe care le exploatează filme SF cu buget și succes imens care au pus întrebări și curiozități științifice pe agenda opiniei publice populare. Și care de data asta au constituit pretextul pentru ca doi jurnaliști celebri în Marea Britanie deja specializați în popularizarea științei prin podcasturile Science(ish) disponibile la https://www.radiowolfgang.com/s/scienceish   să scrie un volum de popularizare a științei. Iar dacă îl citești vei afla chiar colecția celor mai hot teme ale științei – mă rog, de la 2017, când a apărut volumul. Călătoria interstelară, găurile de vierme, teoria relativității, mult evoluționism cât să-l priceapă cele mai obtuze minți, teoria cuantică și teoria unificată a universului, tehnologia CRISPR de editare genetică, ș.a.m.d. își găsesc toate explicații aparent ușor de înțeles în volum, sau măcar justificări hazlii pentru faptul că unele dintre aceste teme nu le înțelege nimeni. Serios, putem să ne imaginăm că pricepem ce sunt superstringurile sau modelul multiverse al universului, dar matematica din spatele lor e chiar ermetică pentru majoritatea celor care zic că chiar se pricep. 

Nu, nu vă speriați că am folosit cuvinte așa de grele. Volumul e foarte prietenos, chiar hazliu până peste poate. Nu doar pentru dialogurile imaginare sarcastice dintre autori dar și datorită detaliilor anecdotice care condimentează din abundență textul. (E o bună practică, cu potențialul de a face jurnalele științifice mai interesante pentru publicul larg. Glumeam. Standardul actual de scriere științifică este as dull as possible iar orice deviere de la el e inacceptabilă și anulează șansele de a avea publicat un articol ISI). 

Știați că în 1982 doi cosmonauți (nu astronauți!) de pe stația Soiuz 7 au stat fără să-și vorbească aproape 7 luni pentru că nu se plăceau? Gândiți-vă bine dacă mai vreți să mergeți în expediția aia spațială. 

Sau știați că în spatele filmului Interstellar este un celebru astrofizician, Kip Thorne care a folosit resursele de calcul de la studiourile din Hollywood pentru a simula o gaură neagră și chiar a publicat câteva articole în jurnale științifice prestigioase pe această temă pe baza acestor simulări? Se pare că o gaură neagră arată chiar ca în film. Kip a făcut o grămadă de bani din calculele alea și a și făcut punctaj ISI, spre deosebire de alți academicieni amărâți care dau câte un salariu pentru a li se publica articolul într-o revistă cu factor de impact. Aici am fost răutăcios.

Pe de altă parte, vă vine să credeți că toată echipa filmului Matrix a fost obligată să citească înainte de filmări Simulacre și simulări de Jean Baudrillard?

Și multe altele care o să facă această lectură plăcută și potrivită pentru vacanță. Unde mai pui că o să le puteți explica copiilor una alta despre știință.

Categories
carte cercetare

Înțelepciunea psihopaților

(notă de lectură la Dutton, Kevin, Înțelepciunea psihopaților, Ed. Globo, 2013)

În general nu mă dau în vând după volumele de psihologie, nici chiar după cele de vulgarizare. În primul rând pentru că nu e specialitatea mea și simt că multe dintre premisele și teoretizările prezentate în astfel de lucrări îmi scapă, mai ales când e vorba de incursiuni în domeniul neuroștiințelor sau al geneticii evoluționiste. 

Dar pentru că am găsit volumul în biblioteca personală (un cadou primit la un moment dat, sper că nu o insinuare) și văzusem câteva reacții de la momentul apariției  care anunțau un text mai puțin convențional, am hotărât să o parcurg. Btw, biblioteca mea personală nu e rezultatul unei apucături obsesiv-compulsive de colecționar ci locul de adunare al cărților fizice pe care intenționez să le citesc și să le dețin. 

Lucrarea lui Dutton are un obiectiv simplu, anume aceea de a sublinia că psihopatia „medie” adică niveluri moderate ale trăsăturilor care constituie specificul psihopatiei – cvasiabsența anxietății, cruzimea, șarmul, cutezanța etc. – sunt necesare și funcționale pentru „succesul” în lumea competitivă și nu doar în aceasta. Contrar percepției comune transmise de cultura de masă, psihopații nu sunt toți criminali – aceștia fiind doar un subset, al celor care au eșuat sau nu au pus frână când a trebuit. Dimpotrivă, găsim profil tipic de psihopat printre ingredientele succesului în trupele speciale, dar și în zona liderilor de afaceri sau chiar a avocaturii. Mă miră că nu zice aproape nimic de politicieni (totuși, cu referire la o evaluare indirectă a profilurilor de personalitate a celor mai importanți lideri politici moderni se constată că, aparent, toți erau psihopați, inclusiv JFK sau Bill Clinton). 

Părțile în care volumul devine interesant din punct de vedere sociologic sunt cele în care discută – de pe pozițiile psihologiei evoluționiste – latura adaptativă, sau funcțională din perspectivă socială, a psihopatiei. 

E greu să nu admiți că orice societate are nevoie de specimene care să îi facă treburile murdare – de la războinicii violenți care apărau tribul și până la băieții puși să lupte cu talibanii în Afganistan ori să îl execute pe Bin Laden în Pakistan. Dacă acest tip de personalitate, sau de procesare a informației sau de alterare a amigdalei ori a unei/unor gene nu ar fi adaptat lumii, nu s-ar fi propagat până la noi. Spre confirmarea acestei teorii, se pare că psihopații au chiar mai mare succes la femei (e de remarcat că aproape toate cazurile de psihopați din volum sunt masculine, poate mă lămurește un psiholog dacă e un bias al autorului sau acest tip de personalitate nu prea se găsește și printre femei). 

Pe de altă parte, ideile transmise de diversele rezultate de cercetare incluse în volum (rezultate de până acum vreo 10 ani), sunt tulburătoare dintr-o perspectivă a justiției sociale. Psihopații sunt cei mai puțini sensibili la chestiunile de echitate. În același timp sunt mai curajoși, fac investiții mai riscante și pe ansamblu, câștigă mai mult decât oamenii normali. Ar fi de așteptat ca mobilitatea socială ascendentă să fie corelată cu psihopatia? 

Răspunsul ni-l dă chiar autorul care ne oferă o rețetă a succesului extrasă direct din caracteristicile psihopaților. Vrei să răzbești în societate? Atunci trebuie să fii, în doze moderate: crud, cu șarm, concentrat, cu forță mentală, curajos, atent și orientat spre acțiune. Trecând peste găselnița de marketing a cărții, de a vinde ecuația succesului (prin care cartea devine una de dezvoltare personală și își lărgește audiența), șmecheria e de fapt de a transforma răul în bine și de a-l vinde ca o soluție la problemele personale. Câți dintre noi nu ne-am gândit că sursa eșecului aparent, sau a absenței succesului pe care îl invidiem la alții, este faptul că am acționat în momente decisive cu frâna morală trasă, că am avut scrupule, cu alte cuvinte că am fost prea „buni”? E bine când vine câte un expert și ne spune că ceea ce bănuiam e adevărat, că binele nu învinge întotdeauna dar noi măcar avem superioritatea morală, nu-i așa?

Pe de altă parte, tot tulburătoare este și similitudinea dintre modul în care funcționează judecățile morale în cazul psihopaților și ale mașinilor inteligente de la care ne așteptăm la decizii etice. Pentru acești ciudați „fără inimă”, emoțiile sunt numere, se zice la un moment dat. M-a înfiorat gândul că introducând în gestiunea treburilor publice inteligența artificială, practic ne lăsăm conduși de o formă de psihopatie digitală. 

În sinteză, este o lucrare agreabilă care inspiră înțelegerea multor fenomene psihologice și psihosociologice din preajma noastră dar și interogații privind locul deciziilor morale în configurarea societății în care trăim. Dacă s-ar fi limitat la partea descriptiv-explicativă și ar fi evitat incursiunea discutabilă pe tărâmul manualelor de self-help ar fi fost chiar o lucrare decentă nu doar din punct de vedere științific dar și din punct de vedere etic.

Categories
educație politica

Câteva cuvinte despre numirea directorilor în urma unui test de popularitate

A ajuns la mine, inclusiv printr-o campanie de presă, o propunere de modificare a LEN conform căreia directorii interimari ai unităților de învățământ preuniversitar ar urma să fie stabiliți prin votul profesorilor din școală. Deși sunt convins de bunele intenții ale inițiatorului trebuie să mă declar în opoziție cu această propunere.

Conform LEN, directorul unității de învățământ are printre atribuții și acela de a

.…..răspunde de selecția, angajarea, evaluarea periodică, formarea, motivarea și încetarea raporturilor de muncă ale personalului din unitatea de învățământ…

Adică propune, printre altele, vacantarea posturilor, întocmește fișele posturilor, aprobă concedii, participă la evaluarea colegilor pentru grade și pentru gradații de merit și mai are încă o sumedenie de responsabilități prin care distribuie resurse către colegi.

Să ne întrebăm dacă îndeplinirea cu obiectivate a acestor îndatoriri nu ar putea fi afectată în cazul în care poziția de director se stabilește prin vot în Consiliul Profesoral așa cum se propune prin inițiativa legislativă de care aminteam, încă nediscutată dar devenită totuși subit subiect de știre?

Punctul meu de vedere se deduce din premisa clară că directorul școlii are o funcție managerială, de coordonare și control, iar sarcina de reprezentare este secundară (indiferent cât de importantă ar părea ea) raportată la celelalte atribuții. Directorul nu trebuie să fie cel mai popular om din școală ci cel mai responsabil și onest, ferm și precis, dar și cel mai dotat cu inițiativă și energie. Directorul are responsabilități care îl pot pune în conflict cu unii colegi, el distribuie sarcini dar și resurse și recompense, și mai și participă la verificarea colegilor. Să dai astfel de poveri unui Mr sau Miss Popularitate nu are sens decât dacă vrei să îl transformi pe director într-un fel de șef de sindicat. Sau dacă ai nostalgii ale autogestiunii socialiste realizată prin comitete ale oamenilor muncii…

Cum ar fi ca medicii spitalelor să își aleagă directorul? Sau angajații fabricii să își stabilească prin vot managerul?

Cât de folositor ar fi pentru o școală să se împartă în tabere, iar directorul odată numit, să se străduiască să își fidelizeze o majoritate?

Am petrecut ceva timp căutând astfel de practici de selecție a managerilor școlari în alte zări. În UE și în OECD am găsit tot felul de modele de recrutare (de către inspectorate, consilii de administrație, autoritatea locală etc.) dar nu și alegeri în cadrul colectivului profesoral. Nu contest că ar putea exista și țări în care o astfel de regulă să fie aplicată, dar din ce am constatat eu, în general, o astfel de idee nu este luată în considerare, din motive evidente.

În final, subliniez faptul că descentralizarea și autonomia școlilor sunt direcții corecte pentru organizarea învățământului, dar acestea trebuie făcute clar, concis, riguros, prin initiative legislative coerente, nu populiste. De exemplu, în ceea ce privește angajarea profesorilor sau pentru deciziile de investiție ale școlii.

Categories
cercetare educație

E necesară creșterea investițiilor publice în cercetare. Mai ales a cheltuielilor cu cercetarea universitară

Investițiile private și guvernamentale în cercetare și dezvoltare sunt corelate peste tot în partea noastră de lume. Statistica ne spune doar că în România avem o economie foarte puțin „research intensive” dar ne avertizează și că investiția publică în cercetare trebuie orientată în așa fel încât să o stimuleze pe cea privată prin efecte în sectoarele inovative. Înseamnă planuri pe termen lung, decizii strategice și consens, dacă se poate. Un alt specific al cheltuielilor românești în domeniu este ponderea infimă a cercetării universitare. Universitarii români se pare că au descoperit modalitatea prin care se produc articolele cu factor de impact cu cercetare ieftină.

Categories
educație

Educație și putere

despre volumul Educație și putere de Lazăr Vlăsceanu, Polirom, Iași, 2019

„Se pare că suntem singura școală din lume și din toate timpurile care emite diplome de absolvire analfabeților.”(Las cititorilor plăcerea să descopere singuri pagina la care autorul a emis acest enunț.)

Situația din diagnosticul șocant pe care îl pune Lazăr Vlăsceanu nu este decât o manifestare a uneia din cele 4 instituții actuale ale educației românești pe care le identifică în lucrarea sa:

– Instituția convenienței – o variantă de gestiune clientelară și oportunistă (mi-a plăcut conceptul de prezenteism oportunist) a resurselor care generează suboptimală și total antimeritocratică

– Penuria de resurse – știe toată lumea că e vorba de diferenta dintre cele 6% dorite și cele 3% faptice

– Improvizația – principalul principiu pare a fi „merge și așa”

– Abandonul intern – școala românească pierde oameni și competențe prin toate articulațiile sale (neînmatriculare, abandon, analfabetism funcțional etc.)

Și acum, o evaluare mai detaliată. Trec rapid peste observația facilă a faptului că o bună parte din legiferările educaționale recente, care vin valuri-valuri, sunt improvizate sau de conveniență, chiar oportunistice (de exemplu ideea decalării vacanțelor). Le-am zis soluții de reglementare de tip nudge (soluții miraculoase, fără efort, trebuie să fii doar dăștept să le descoperi), de obicei irelevante în planul calității educației, producătoare de confuzie permanentă în sistem și de glorii efemere pentru inițiatori. Mai important este să subliniez că legiferarea aiurea în educație este de fapt chiar parte a problemei.

Volumul publicat în 2019, chiar înainte de criza exogenă a pandemiei, însumează reflecții sistematizate asupra problemelor și nevoilor de transformare ale sistemului românesc de educație dinspre unul dintre cei mai reflexivi cunoscători ai acestuia. Departe de mine ambiția de a rezuma aici ideile lucrării sau de a îi face o recenzie. Indic aici, într-o selecție personală, doar câteva idei pentru care volumul e necesar a fi parcurs de oricine are preocupări în domeniul politicilor educaționale.

1.Distincția necesară, dar adeseori neoperată, dintre educație și sistem de educație, care face ca multe reflecții punctuale despre situații educaționale specifice să fie generalizate necritic la nivelul întregului sistem, generând chiar reglementări cu efecte negative. 2.Corelația dintre evoluția sistemului de învățământ și cea a sistemului socio-economic: trece de la pierderile de capital uman la stagnare economică, prin ceea ce se cheamă capcana dezvoltării medii. Un cerc vicios al incapacității depășirii unui nivel mediocru de sofisticare economică și de prosperitate medie în care sursa relelor este creșterea inegalităților și, ca o consecință a acestora, diverse deficite educaționale.

3.Pe partea de reformă socială și educațională volumul are câteva idei-forță:

3.a. Nu se pot corecta deficitele educaționale fără reducerea inegalităților sociale și, implicit a celor educaționale. Politicile redistributive depind de cele investiționale, dar noi în România nu facem cât trebuie nici investiții nici redistribuire deși justificăm absența unora prin necesitatea celorlalte. Incapacitatea de a asigura acces egal la resurse educaționale este una dintre sursele fundamentale ale deficitelor în creștere ale școlii românești. 3.b. Digitalizarea este valul schimbării sociale căruia școala trebuie să i se adapteze masiv. Însușirea digitalizării în educație va face diferența dintre școlile care vor produce cetățeni adaptați economiei care apare și cele care vor produce precariatul incapabil să se insereze pe o piață a muncii în care munca fizică rutienieră va fi din ce în ce mai puțin răsplătită.

3.b. Necesitatea autoreglementării profesiei didactice, după modelul altor profesii, precum cea medicală sau al psihologilor. Aceasta ar asigura filtrele de intrare și de ieșire în/din profesie și ar fi principalul furnizor de formare profesională continuă pentru cadre didactice. 3c. Curriculumul ar trebui fundamentat pe câteva obiective educaționale fundamentale: dezvoltarea autonomiei individuale (întrebare retorică evidentă: cum pot fi autonome persoane analfabete?), transmiterea unui canon cultural-științific național și universal, dezvoltarea abilităților cognitive și mentale în tandem, actualizarea permanentă a literației (de exemplu accentul ar trebui pus pe literație digitală) și, abia pe ultimul loc, transmitarea de calificări profesionale. De altfel autorul este ferm împotriva accentelor utilitariste/vocaționaliste ale unora dintre propunerile recente legate de conținut. Este dezavuată și școala fixată pe transmiterea strictă de meserii la fel și cea care obsedată de „competențe de viață” (e de dorit un individ lipsit de capitalul cultural care să-l facă să participe la comunitățile locale, naționale sau globale de idei, dar care a parcurs diverse cursuri de educație rutieră, tehnologică, ecologică, șamd?). Binevenită este și punerea la punct a celor care critică o așa-zisă supraîncărcare a programei școlare: suntem o țara cu anul școlar foarte scurt în EU dar cu oficial multe ore în schimb/săptămână, mai ales în ciclul gimnazial, dar în care mult din intervalul planificat nu este utilizat în scop didactic (Vlăsceanu îi spune „repaus supravegheat”). În loc să se preocupe de reducerea numărului de ore, cei care elaborează politici ar trebui să se preocupe mai degrabă ca respectivele ore să se țină cum trebuie. Mi s-a părut, pe partea de conținut, interesantă și ideea de vocabular central (core concepts) a cărui însușire ar putea jalona obiectivele educaționale pentru fiecare domeniu/ciclu. Tot aici aș sublinia și pledoaria autorului pentru literația științifică.

4.Ritmul acumulării cunoștințelor științifice e cum e, în locul strădaniei de a selecta din acestea, accentul trebuie pus pe dezvoltarea capacității de a învăța. „A învăța să înveți”, da, un clișeu care din păcate a fost golit de sens prin exces de utilizare ritualică dar ideea rămâne fundamentală. Într-o școală care pretinde că îi învață pe tineri să învețe e ciudat că aproape toată practica se concentrează pe memorare de cunoștințe.

Am și vreo două observații de conținut și stil:

1.Este evitată sistematic folosirea termenului demonetizat de „competență”. Conceptul apare de câteva ori dar în general autorul preferă alți termeni – priceperi, abilități, capacitatea de a rezolva sarcini etc. Foarte bine, odată cu introducerea lozincii de „învățământ bazat pe competențe” cred că senzația noastră a tuturor este că însăși ideea de „competență” și-a pierdut sensul. În general, trebuie să avem grijă cu circulația excesivă a unor termene: ca și în cazul monezilor, abundența duce la devalorizare. Un fenomen similar cred că putem remarca și în cazul „învățământului centrat pe elev”.

2.Deși declarat instituționalist, volumul nu prea face apel la instrumentarul teoretic al acestei puternice școli de gândire. Multe din instituțiile educaționale de la noi ar putea fi mai bine înțelese prin apel la modele precum cel al „dependenței de cale” sau la cel al difuziei modelelor instituționale. Fără acest tip de resurse conceptuale și euristice, reflecțiile lui Lazăr Vlăsceanu sunt doar implicit instituționaliste, ceea ce nu le diminuează, în mod evident, valoarea ci doar legitimitatea paradigmatică.

Bref: le recomand politicienilor să citească volumul și să se inspire din el, așa cum mă inspir și eu. Sau dacă e prea mult, măcar să îl invite la dezbaterile lor pe autor.

Categories
politica

Partide de buzunar, de protest, bascule și balamale

Din când în când se mai întâmplă ca pe scena politică să explodeze câte un partid greu de definit (etichete gen „take all” – adică lipsa coerenței ideologice, „partide protest”, sau „populiste” – arată că aceste partide reușesc să mobilizeze grupuri de nemulțumiți sau clientelele), organizat în jurul vreunei figuri publice sau oligarh pe care îl resping marile partide (Dan Voiculescu, Gheorghe Becali sunt exemplele la îndemână). Dincolo de lozincile privind democrația reprezentativă, astfel de partide, devenite cel mai adesea balamale în Parlament, reprezintă un pericol exact la adresa democrației reprezentative ale cărei produse sunt. 

În 2004 a fost PRM-ul, ca și în alegerile anterioare, care a primit la alegerile parlamentare din anul respectiv 13%. În 2012 a fost și mai rău, când PPDD a obținut peste 14% la alegerile parlamentare. Alte partide cu existență efemeră și cantitativ mai de buzunar care au intrat sub diverse forme în parlamentul României au fost, le știm bine, UNPR-ul sau Partidul Umanist/Conservator. 

Toate aceste partide „de lider”, cu ideologie și structuri incerte, cu o reprezentativitate neclară și cu liste alcătuite în pripă din persoane cu identități profesionale și biografii adeseori dubioase, au avut un efect pernicios asupra dinamicii politicii parlamentare. Lipsa unor structuri de cadre bine stabilite a îngrămădit în ele de fiecare dată, prin cine știe ce hazard, persoane a căror investiție în cariera politică și în reputație era aproape nulă iar poziția de parlamentar o pleașcă neașteptată care trebuia consumată cât mai copios, cât mai rapid. Pentru acești oameni poziția deputațială/senatorială este o ocazie unică ale cărei roade trebuie culese complet, fără nici o jenă. Ei sunt cei care au fost în primul rând la originea imaginii jalnice a parlamentului, de adunătură de profitori și traseiști.

Oameni cu biografii politice aproape aleatorii, inclusiv liderii acestora, au fost ținta încercărilor de racolare bucată cu bucată sau în alianțe „contra naturii”. Vă mai aduceți aminte de „soluția imorală” a lui Băsescu, nu? Dar de îngroșarea rândurilor PSD și subțierea grupurilor parlamentare ale PPDD în perioada 2012-2016 vă amintiți? De fiecare dată, după o vreme de la momentul alegerilor era greu de recunoscut rezultatul alegerilor în structura parlamentului. 

Pe scurt, dacă judecăm situațiile acestea la rece înțelegem că partidele meteorice sunt un pericol pentru democrație, nicidecum o necesitate în numele reprezentării populare. Mai mult, provoc pe oricine să îmi explice care sunt segmentele de electorat pe care le-au reprezentat PPDD sau UNPR-ul. Sau chiar și PRM-ul. Nici măcar adeziunea la vreo politică identitară nu o putem găsi în cazul acestora decât sporadic. 

La alegerile parlamentare de acum bat la pragul electoral alte câteva partide tractate de lideri și clienți ai lor, cu șanse aflate la limita celor 5%: ProRomânia (Ponta), PMP (Băsescu) sau AUR (George Simion), poate chiar și Partidul Ecologist al lui Rădulescu-Mitralieră și Șerban Nicolae. Nici unul din aceste partide nu are o ofertă care să nu fie deja acoperită de partidele mari, mai puțin în cazul AUR care lansează semnale către publicul autoritar de dreapta pe care l-a lăsat în mare parte din brațe PSD-ul (fosta aripă PRM). În esență e un PRM2. În orice caz afinitățile sunt clare la fel și posibilele alianțe. Odată intrate în Parlament oricare din aceste partide va negocia de pe poziții de forță coaliții de guvernare, se vor pune la dispoziție pentru aranjamente și operațiuni „murdare” de coaliție, iar pe termen lung parlamentarii lor vor fi permanent în colimatorul marilor partide pentru racolări sau voturi individuale când va fi nevoie de majorități. Pentru deputații și senatorii acestor partide, loialitatea și atenția pentru reputație, determinate rațional de un calcul pe termen lung, sunt mult mai slabe. Cu astfel de partide majoritățile sunt întotdeauna pe tarabă iar coalițiile un scandal permanent.

Cred că alegătorii ar trebui învățați că nu se pot aștepta ca un partid pe care îl votează doar ca să sancționeze o anumită guvernare sau partid consacrat să îi reprezinte. Dacă nu își irosesc votul, pentru că „protestul” pe care îl votează nu intră în Parlament, o probabilitate foarte mare este ca risipa să se producă prin traseism sau prin asocieri ori fuziuni de un tranzacționalism obscen. Mai simplu, o simplă lectură a listelor de candidați (câți dintre votanții PPDD au făcut-o la momentul respectiv?) și a CV-urilor acestora – dacă au – ar trebui să fie lămuritoare pentru oricine.

E adevărat, pe de altă parte, că o bună parte din responsabilitate este și a partidelor consacrate care acceptă traseiști. Politica ar fi un loc mult mai aseptic dacă atât cererea cât și oferta de parlamentari și de voturi în parlament ar fi mai scăzute.

Categories
eu și politica

Cum (nu) mi s-a dizolvat personalitatea în partid

Trebuie să recunosc că sunt alarmat. Am fost avertizat prietenește din mai multe surse că m-am implicat prea entuziast în campania electorală, că îmi dizolv personalitatea în acțiunea și în discursul politic, că sunt prea politician. Trăgând linia, se pare că nu mai sunt eu însumi.


Treaba e simplă: alarma e falsă iar personalitatea e bine mersi la locul ei chiar dacă nu se mai vede din cauza campaniei.

Era de așteptat că fiind pe lista de candidați a unui partid aflat în campanie electorală să intru în logica sa de comunicare. Îi promovez mesajele la fel cum el le promovează pe ale mele. Particip la evenimentele sale, îi respect regulile, simbolurile și acțiunile. Un partid este un efort organizat și colectiv de a obține încrederea publicului pentru o anumită agendă și pentru a primi de la acesta un mandat pentru a elabora și implementa politici. Așadar nu se face să fii Gică-Contra când adversarul e în altă parte. De altfel, nici nu îmi vine, deocamdată. În plus, nu am fost luat în PNL cu arcanul, participarea mea este voluntară deci ar fi imoral să fac notă discordantă doar de dragul unui vedetism ieftin atât de drag anumitor personalități narcisiste.

Și mai e un lucru important. Am găsit la PNL Bihor o organizație cu adevărat faină. Sunt figuri puternice, distincte, oameni onești dar în același timp perfect capabili și dispuși să lucreze în echipă. Toți sunt în felul lor, cel puțin în nișa lor, oameni realizați, unii chiar vedete și, cu toate acestea, sau poate chiar din acest motiv, a fost surprinzătoare chiar și pentru mine modestia și hărnicia cu care fiecare participă la efortul de campanie. Atmosfera, așa cum am perceput-o eu până acum, este camaraderească, domnește un adevărat „spirit de echipă”, ca să folosim limba de lemn. De politician adică. Puteți spune că îi lingușesc, nu mă deranjează.


Cel puțin la fel de important este și faptul că în programul și stilul de guvernare al PNL mă regăsesc cel mai mult dintre toate cele serioase de pe piață. Sigur că sunt numeroase puncte de vedere, direcții de politică sau alte aspecte de criticat dar mai puține decât la alte mișcări, din punctul meu de vedere. E greu de crezut că un sociolog poate fi 100% de acord cu vreun partid dar i se poate permite să prefere unul în locul altora, nu? Adăugați aici mărimea, forța și experiența de guvernare pentru a înțelege atractivitatea PNL. E un vehicul organizațional care chiar poate realiza ceea ce promite.

Fiți însă convinși că dacă politicile PNL vor intra pe contrasens cu valorile mele voi găsi o cale să îmi exprim dezacordul și nu voi renunța prea ușor la principiile mele. Deocamdată singurul enunț care are legătură cu vreo cenzură în PNL care mi s-a transmis a fost „Suntem diferiți, nu? Fii tu însuți.” Cool, nu-i așa?

Categories
Covid-19

Despre mine

Sunt născut în Sfântu-Gheorghe (Covasna) în 1972 într-o familie mixtă din punct de vedere etnic, cu mama maghiară și tatăl român maramureșean. Sunt căsătorit și am doi băieți. Am absolvit Sociologia la nivel de licență în 1994, masteratul în Managementul Resurselor Umane în 1996 și doctoratul în Sociologie în 2005, toate la UBB Cluj.

Din 1996 predau la Universitatea din Oradea, unde am devenit abilitat în Sociologie în 2013 și profesor universitar în același an. De câțiva ani coordonez doctorate și la Universitatea din Debrecen. Îmi place să citesc, să scriu, să ascult muzică, să vizitez cetăți și castele și să fac poze. Pentru profilare poate fi util de știut că prefer muzica lui Beethoven celei compuse de Mozart și rockul în locul muzicii pop sau disco dar în general sunt destul de tolerant în materie de consum cultural.

Am vrut întotdeauna să fiu mai bun în profesie și am trăit și trăiesc cu convingerea că învățătura serioasă este calea pentru perfecționarea individuală. Așa se face că o parte a tinereții am petrecut-o aprofundând  domenii ale științelor sociale care m-au interesat: metode cantitative avansate (Universitatea din Michigan; Universitatea din Utrecht), administrație publică (Universitatea din Maastricht), restructurare urbană (CEU Budapesta), tranzitologie (Academia de Științe Economice din Budapesta, King’s College Londra și Universitatea din Cracovia-Polonia). Am fost visiting scholar la Universitatea din Michigan (1999-2000) și bursier al Colegiului Noua Europă din București (2004-2005).

Ca orice profesor universitar, am publicat articole în jurnale științifice, am participat la conferințe, am scris cărți și am condus proiecte de cercetare și dezvoltare. Activitatea mea științifică este la vedere pe https://hatos.ro/activitate-stiintifica/ Aș putea spune că sunt destul de realizat profesional. În locul meu poate altcineva ar aștepta liniștit sesiunile de pescuit, serialele, pensionarea și nepoții.

Făcând parte din cea mai numeroasă generație din istoria României sunt preocupat și aproape îngrijorat de ceea ce lăsăm copiilor noștri. Revoluția din decembrie 1989 m-a prins, la 18 ani, nutrind o aversiune profundă față de orice formă de totalitarism și de fanatism și cu sentimentul că nu poți să stai deoparte când binele colectiv, libertatea sau demnitatea sunt miză. Evident că nu am fost membru PCR, nici informator sau lucrător al Securității. Celor curioși le spun că nu sunt nici ofițer acoperit nici membru în vreo organizație ocultă iar până acum nu am făcut parte din nici un partid politic. Amicilor conservatori li se pare că sunt cam progresist iar celor progresiști li se pare că am tendințe conservatoare. E normal să fie așa câtă vreme țin în măsuri aproximativ egale la justiție socială dar și la libertate.

Pe plan intelectual, am studiat (dar și am practicat) mișcările sociale, acțiunea colectivă și protestele. De fapt, întotdeauna am fost interesat de modurile în care oamenii se pot organiza singuri pentru a-și rezolva problemele, aceasta fiind și subiectul tezei mele de doctorat. Care nu s-a centrat pe proteste ci pe asociațiile agricole, amândouă forme ale acțiunii colective.

Totodată, am cercetat și am aprofundat educația ca sistem care are potențialul de a forma viitorii cetățeni și de a pune bazele dezvoltării personale și sociale. Cred că România trebuie să înceteze să fie exportatoare de forță de muncă ieftină și că Oradea și Bihorul se pot dezvolta în continuare doar prin investiții cu valoare adăugată mare, pentru care au nevoie de specialiștii formați bine la universitățile locale, mai ales la Universitatea din Oradea. Fiind pregătit în metode cantitative n-ar trebui să vă mire că sunt un adept entuziast al digitalizării, al utilizării seturilor mari de date (big data) și al automatizării prin machine learning și inteligență artificială în orice domeniu posibil, de la managementul urban la procesele decizionale din organizații și până la cercetarea științifică.

Mi-am exprimat punctele de vedere când mi s-a părut important să o fac. Uneori am fost în minoritate sau excentric față de opinia majoritară. Bunul simț ne obligă să recunoaștem că dacă fiecare ar spune doar ceea ce place majorității schimbarea în bine nu s-ar produce aproape niciodată. Ca argument în favoarea mea aduc faptul că o specie rarissimă de politician este cea a celor care își asumă riscul de a fi în minoritate pentru o cauză bună. Chiar Ilie Bolojan e un astfel de politician care a avut permanent curaj să inițieze lucruri pe care alții le-au declarat imposibile sau sinucigașe și astfel a schimbat fața Oradiei și sperăm că va schimba și fața județului cu ajutorul vostru și al nostru.

Din aceste motive sunt aici în fața voastră.

Adrian Hatos candidat pentru Senatul României, PNL Bihor.

Octombrie 2020