Categories
educație politica

Depolitizare prin politică. Pseudo-reformă îmbrăcată în cuvinte irezistibile precum „comunitate”, „descentralizare” și „depolitizare”

Colegii noștri de coaliție de la USRPLUS au transmis opiniei publice și Președintelui României o scrisoare deschisă în care își exprimă dezamăgirea față de solicitarea de reexaminare a Legii B 288/2021 prin care șeful statului a refuzat promulgarea acesteia. Ba mai mult, se cere organizarea unei sesiuni parlamentare extraordinare pentru ca legea să intre în vigoare înainte de începerea anului școlar următor. Nu zice așa, dar e clar că acesta e obiectivul. 

Propunerea Legislativă B288/2021 este intitulată de autorii acesteia de „depolitizare” a numirii conducerii interimare a unităților de învățământ. Legea a trecut ca TGV-ul prin procedurile parlamentare, evident că mai rapid la Senat, și fost votată atât în comisia de învățământ a Senatului, cât și în plenul Senatului de o largă majoritate alcătuită din PSD, USR și UDMR. Și noi care ne închipuiam că avem o coaliție și un program de guvernare. 

Depolitizarea tuturor structurilor de stat a devenit recent un deziderat nechestionabil, o dogmă a gândirii de policy, politizarea fiind considerată de mulți dintre cei care își dau cu părerea despre eficiența sistemului public ca una dintre cauzele fundamentale ale problemelor aparatului guvernamental. Din păcate, depolitizarea e în cazul celor mai frecvente utilizări o simplă lozincă demagogică în care fiecare nu vede altceva decât interesul politic. Concret, majoritatea inițiativelor de eliminare a factorului politic din deciziile de resurse umane a statului semnifică, de cele mai multe ori, lovituri împotriva competitorilor politici.  Grija pentru calitatea serviciilor publice preocupă de fapt pe prea puțini. 

Conform actualei legislații, directorii interimari ai instituțiilor de învățământ sunt numiți de către Inspectoratele Școlare (Județene sau al Municipiului București). Probabilitatea de a fi numite în funcții de manageri interimari personaje agreate politic este evidentă în această situație, ISJ-urile fiind ele însele cu conducere politică. Nu e cea mai fericită situație, în mod evident, și având în vedere incidența mare a interimatelor la conducerile școlilor, o soluție la acest pericol de politizare temporară pare necesar a fi găsită. 

Soluția propusă de alianța de conjunctură (?) USRPLUS-PSD-UDMR nu rezolvă, însă, în nici un fel problema printr-o autentică depolitizare ci transformă actuala politizare centralizată într-o politizare descentralizată. Căreia unii îi spun apropiere de comunitate.

Zici depolitizare, ai închis niște guri. Mai zici și comunitate, le-ai închis pe toate. 

Pentru a ajunge aici, legea ia atributul deciziei asupra interimarilor de la Inspectoratul Școlar (adică de la minister) și îl mută la Consiliul de Administrație al Școlii. 

Consiliul de Administrație, mai ales în comune și în micile orașe, este un instrument prin care se manifestă tutela primăriei asupra școlii care este, din punctul de vedere al infrastructurii (întreținere, utilități, unele investiții) în dependența autorității locale. Deși reprezentanții primăriilor nu constituie majoritatea în aceste consilii (dar cu reprezentanții părinților aceste majorități pot fi obținute), este greu de presupus că într-o comunitate săracă restul membrilor Consiliului de Administrație au prea multă motivație pentru independență când știu că de relațiile cu primăria depind o parte din resursele alocate școlii. 

Cu 1362 de primari aleși în septembrie 2020, marea majoritate în mediul rural, este logic că PSD-ul a văzut în propunerea USRPLUS o bulă de oxigen pentru clientela sa din învățământ, mai ales cea din mediul rural. Probabilitatea ca în CA-urilor acestor școli să fie aleși directori neagreați de PSD este evident redusă. Pe de altă parte, despre ce depolitizare se poate vorbi prin introducerea în lege a obligației de a avea, la numirea directorilor interimari, avizul organizației politice a minorității, acolo unde e vorba de școli cu predare în limba minorităților? 

„Art. 97. – (1) Directorul exercita conducerea executiva a unitatii de invatamant. In cazul unitatilor de invatamant cu predare integrala in limbile minoritatilor nationale, directorul are obligatia cunoasterii limbii respective. In cazul unitatilor de invatamant cu sectii de predare in limbile minoritatilor nationale, unul dintre directori are obligatia cunoasterii limbii respective. In aceste cazuri, numirea directorului se face cu consultarea organizatiei care reprezinta minoritatea respectiva in Parlamentul Romaniei sau, daca minoritatea nu are reprezentare parlamentara, cu consultarea Grupului parlamentar al minoritatilor nationale. In cazul liceelor si seminariilor teologice, consultarea se face si cu reprezentantii cultului respectiv. In ambele cazuri, in urma consultarii, este necesar avizul scris, respectiv avizul/binecuvantarea in cazul cultelor.”

Asta e depolitizare? Serios?

Interesul cel mai mic este, aparent, al USRPLUS care, deținând doar sub 30 de primării, e adevărat de localități cu populație numeroasă, nu se poate aștepta să aibă neapărat același succes în numirea unor directori „prietenoși”, ca și colegii de la PSD sau de la UDMR. Nu aș minimaliza, totuși, determinarea primarilor din partea aliaților noștri de a impune pe cât se poate, în poziții de directori interimari, persoane cât mai apropiate politic. Pentru asta, consiliul de administrație este instrumentul cel mai bun (mult mai bun decât ISJ). Pe de altă parte, să nu negăm nici posibilul avantaj pe care unii l-ar vedea din faptul că se reușește obstrucționarea politicii de resurse umane a ministerului. Minister care este într-un guvern în care suntem colegi de coaliție, sper că mai interesează pe cineva.

Pe scurt, Legea B 288/2021 nu urmărește depolitizarea managementului școlar ci, dimpotrivă, o politizare mascată în care școlile ar intra mult mai abitir în chingile potentaților locali. 

Sunt de acord că actualul sistem centralizat nu e unul care întotdeauna produce efecte fericite. Dar a vinde publicului neatent descentralizarea politizării managementului educațional ca fiind vreo depolitizare nu e vreo mișcare prea morală. Iar când acest pas se face împotriva partenerului de coaliție și prin coalizare cu cei cu care ești, declarativ, în confruntare, avem de-a face de-a dreptul cu un gest ostil. 

Categories
educație

Contestațiile de la Bac sau (din nou) despre fertilitatea erorilor

La ultimele două sesiuni ale Bacalaureatului, la 100 de participanți s-au depus între 40-50 de contestații, cu o tendință de creștere dramatică față de anii anteriori (când indicatorul respectiv a fost sub 40 de contestații la 100 de candidați). Corectarea unui număr atât de mare de contestații califică această etapă ca una foarte importantă atât din punctul de vedere al rezultatului final dar și din punctul de vedere al organizării examenului de Bacalaureat. Cantitativ, e aproape ca o a doua etapă a bacalaureatului. 

Aceste cifre spun însă destul de puține despre calitatea corectării la acest examen, chiar dacă mulți ar vrea să facă inferențe referitoare la nivelul de pregătire al corectorilor, la precizia baremelor sau la organizarea întregului proces. Mai ales dacă raportăm numărul de note modificate la numărul total de contestații (53.000 de note modificate! https://www.digi24.ro/bacalaureat-2021/sorin-cimpeanu-dupa-cele-56-000-de-contestatii-la-bacalaureat-53-000-de-note-au-fost-modificate-au-fost-diferente-si-de-4-puncte-1591951).

Avem motive de revoltă? Dimpotrivă, eu zic că avem motive de bucurie mai degrabă, pentru că asistăm la o trezire la realitate în ceea ce privește tradiționala noastră procedură de evaluare finală pe care, iată, a venit vremea să o abandonăm. 

În primul rând este vorba de consistența evaluării, a subiectelor. Trebuie să înțelegem că odată ce introducem factorul uman în evaluarea produselor intelectuale și creative, o oarecare doză de imprecizie, care derivă din ceea ce în limbaj comun numim „subiectivism”, va afecta rezultatul final. Așa ceva se poate întâmpla chiar și vis-a-vis de conținuturi aparent precise, cum e matematica și descrie ceea ce este numit în teoria măsurării fidelitatea instrumentului de evaluare. Dacă am da unui număr mare de evaluatori să aprecieze un singur răspuns obișnuit la subiectul al 3-lea de la limba română (cel cu eseul de 400 de cuvinte), am avea scoruri convergente către o medie, dar cu o oarecare împrăștiere, care ar indica de altfel consistența evaluării. Majoritatea notelor ar fi aproape de media respectivă dar ar fi destule și la distanță apreciabilă. Evident că corectura la două mâini ar trebui să reducă astfel de diferențe dar se pare că procedura nu e infailibilă. Ceea ce depășește un anumit nivel al abaterii constituie aberații care trebuie investigate punctual. Este exact ceea ce face ministerul în acest moment, pentru că nici un model statistic nu poate justifica diferențe de 3-4 puncte între contestație și prima notare. 

În al doilea rând, numărul de contestații descrie încrederea în sistemul de evaluare și disponibilitatea concurenților de a risca pentru un anumit rezultat. Să reținem că este normal să fie mai multe contestații cu soluții pozitive decât cu soluții negative: cei care au contestat au considerat că au meritat mai mult, iar o astfel de apreciere ar trebui să coreleze întrucâtva cu calitatea efectivă a lucrării, altfel ar fi doar un concurs de tupeu sau un fel de loterie. Pe de altă parte, incidența contestațiilor a crescut față de anii anteriori ceea ce arată nu atât că a scăzut calitatea evaluării ci și faptul că actualii candidați au prins mai mult curaj în a contesta notele. E un proces de învățare la nivel social: din ce în ce mai mulți oameni conștientizează că multe dintre notele de la Bac (și la Evaluarea Națională) cresc în urma contestațiilor. Scandalul  mediatic însuși are acest efect. Milioane de oameni care nu au nici o treabă cu Bacalaureatul ar sfătui anul viitor orice candidat nemulțumit cu nota primită să o conteste. A devenit înțelepciune populară. 

Aceasta nu e o situație care a apărut acum 2-3 ani. Problema e aceeași de când corectarea testelor de bacalaureat se face de către corectori umani. Societatea totalitară era mai puțin transparentă iar responsivitatea autorităților la contestare mult mai mică. Autoritățile comuniste mergeau pe principiul că dacă negăm greșeala aceasta nu există! Mulți nostalgici chiar cred că se greșea mult mai puțin pe atunci dar din păcate nu vom ști, probabil, niciodată cum a fost de fapt. 

În concluzie, nimeni nu garantează faptul că notele de după contestație sunt cele Corecte. Probabil că sunt mai corecte, dar doar atât. Mulți candidați care nu au contestat (până la urmă contestația e rezultatul unor decizii în care elementul psihologic și cultural e foarte important) poate ar fi primit, unii dintre ei, rezultate mai bune. 

Așadar corectura lucrărilor la testele naționale în procedura actuală nu e deloc microchirurgie. Ca să fim cinstiți, e o sarcină mult mai precis executată decât evaluarea concurenților la Eurovision (scuzați exagerarea) dar nu e ca o măsurare cu micrometrul sau cu laserul. Precizia poate fi sporită dramatic iar contestațiile eliminate aproape complet prin transformările preconizate în procedura de examinare: trecerea la teste de tip PISA. E vorba de examinare standardizată în care corectarea lucrărilor se face automatizat. 

Bineînțeles că o astfel de transformare va isca un cor de proteste din partea unei părți a corpului profesoral. E ușor de înțeles anticipata nemulțumire deoarece o astfel de filosofie de evaluare schimbă oarecum modalitatea de pregătire pentru examinare, atât la clasă cât și la meditații. Adică îi obligă, mai ales pe profesori, să învețe și să livreze. Vor protesta și evaluatorii care speră în fiecare an să câștige câte ceva la examenele naționale. Să ne așteptăm că protestatarii vor justifica nemulțumirea invocând caracterul reducționist al unei astfel de evaluări, sau faptul că aceasta elimină creativitatea dintre cerințele prestației elevului la examen șamd. Bine că e mai bună „creativitatea” evaluatorilor!

Dar aproape niciodată mai binele nu s-a obținut fără scrâșnete din dinți și fără câteva proteste.

Categories
carte

Știința voioasă a filmelor SF

Note de lectură despre volumul (pseudo)știința din spatele filmelor de Rick Edwards și Dr. Michael Brooks, Ed. Niculescu, 2020 (versiunea originală în lb. engleză din 2017).

Ați observat probabil că deschiderea cinematografelor după pandemie a adus o selecție de filme îngrozitoare. Cinematografia clasică pare a se sinucide iar singura opțiune rezonabilă este, deocamdată, să revezi filme mai vechi. Sau să citești despre ele, mai ales dacă ai rămas mai mult cu întrebări după ce le-ai văzut și/sau dacă vrei să fii deșteptul alfa la conversația de la bere despre filme SF și știință. 

Am putea supraviețui pe Marte cu cartofi hrăniți cu propriile …reziduuri? Putem să readucem la viață dinozaurii sau măcar niște mamuți? Dar ar putea cimpanzeii să devină la fel de deștepți precum oamenii și la un moment dat să prea controlul în mod violent asupra Pământului? Trăim oare într-o simulare și dacă da, cum am putea să ne dăm seama de asta? E posibilă călătoria în timp? Ce pățești dacă intri într-o gaură neagră (și chiar este iubirea forța universală care le rezolvă pe toate?) etc. 

Da, sunt teme pe care le exploatează filme SF cu buget și succes imens care au pus întrebări și curiozități științifice pe agenda opiniei publice populare. Și care de data asta au constituit pretextul pentru ca doi jurnaliști celebri în Marea Britanie deja specializați în popularizarea științei prin podcasturile Science(ish) disponibile la https://www.radiowolfgang.com/s/scienceish   să scrie un volum de popularizare a științei. Iar dacă îl citești vei afla chiar colecția celor mai hot teme ale științei – mă rog, de la 2017, când a apărut volumul. Călătoria interstelară, găurile de vierme, teoria relativității, mult evoluționism cât să-l priceapă cele mai obtuze minți, teoria cuantică și teoria unificată a universului, tehnologia CRISPR de editare genetică, ș.a.m.d. își găsesc toate explicații aparent ușor de înțeles în volum, sau măcar justificări hazlii pentru faptul că unele dintre aceste teme nu le înțelege nimeni. Serios, putem să ne imaginăm că pricepem ce sunt superstringurile sau modelul multiverse al universului, dar matematica din spatele lor e chiar ermetică pentru majoritatea celor care zic că chiar se pricep. 

Nu, nu vă speriați că am folosit cuvinte așa de grele. Volumul e foarte prietenos, chiar hazliu până peste poate. Nu doar pentru dialogurile imaginare sarcastice dintre autori dar și datorită detaliilor anecdotice care condimentează din abundență textul. (E o bună practică, cu potențialul de a face jurnalele științifice mai interesante pentru publicul larg. Glumeam. Standardul actual de scriere științifică este as dull as possible iar orice deviere de la el e inacceptabilă și anulează șansele de a avea publicat un articol ISI). 

Știați că în 1982 doi cosmonauți (nu astronauți!) de pe stația Soiuz 7 au stat fără să-și vorbească aproape 7 luni pentru că nu se plăceau? Gândiți-vă bine dacă mai vreți să mergeți în expediția aia spațială. 

Sau știați că în spatele filmului Interstellar este un celebru astrofizician, Kip Thorne care a folosit resursele de calcul de la studiourile din Hollywood pentru a simula o gaură neagră și chiar a publicat câteva articole în jurnale științifice prestigioase pe această temă pe baza acestor simulări? Se pare că o gaură neagră arată chiar ca în film. Kip a făcut o grămadă de bani din calculele alea și a și făcut punctaj ISI, spre deosebire de alți academicieni amărâți care dau câte un salariu pentru a li se publica articolul într-o revistă cu factor de impact. Aici am fost răutăcios.

Pe de altă parte, vă vine să credeți că toată echipa filmului Matrix a fost obligată să citească înainte de filmări Simulacre și simulări de Jean Baudrillard?

Și multe altele care o să facă această lectură plăcută și potrivită pentru vacanță. Unde mai pui că o să le puteți explica copiilor una alta despre știință.