Categories
Covid-19

Despre mine

Sunt născut în Sfântu-Gheorghe (Covasna) în 1972 într-o familie mixtă din punct de vedere etnic, cu mama maghiară și tatăl român maramureșean. Sunt căsătorit și am doi băieți. Am absolvit Sociologia la nivel de licență în 1994, masteratul în Managementul Resurselor Umane în 1996 și doctoratul în Sociologie în 2005, toate la UBB Cluj.

Din 1996 predau la Universitatea din Oradea, unde am devenit abilitat în Sociologie în 2013 și profesor universitar în același an. De câțiva ani coordonez doctorate și la Universitatea din Debrecen. Îmi place să citesc, să scriu, să ascult muzică, să vizitez cetăți și castele și să fac poze. Pentru profilare poate fi util de știut că prefer muzica lui Beethoven celei compuse de Mozart și rockul în locul muzicii pop sau disco dar în general sunt destul de tolerant în materie de consum cultural.

Am vrut întotdeauna să fiu mai bun în profesie și am trăit și trăiesc cu convingerea că învățătura serioasă este calea pentru perfecționarea individuală. Așa se face că o parte a tinereții am petrecut-o aprofundând  domenii ale științelor sociale care m-au interesat: metode cantitative avansate (Universitatea din Michigan; Universitatea din Utrecht), administrație publică (Universitatea din Maastricht), restructurare urbană (CEU Budapesta), tranzitologie (Academia de Științe Economice din Budapesta, King’s College Londra și Universitatea din Cracovia-Polonia). Am fost visiting scholar la Universitatea din Michigan (1999-2000) și bursier al Colegiului Noua Europă din București (2004-2005).

Ca orice profesor universitar, am publicat articole în jurnale științifice, am participat la conferințe, am scris cărți și am condus proiecte de cercetare și dezvoltare. Activitatea mea științifică este la vedere pe https://hatos.ro/activitate-stiintifica/ Aș putea spune că sunt destul de realizat profesional. În locul meu poate altcineva ar aștepta liniștit sesiunile de pescuit, serialele, pensionarea și nepoții.

Făcând parte din cea mai numeroasă generație din istoria României sunt preocupat și aproape îngrijorat de ceea ce lăsăm copiilor noștri. Revoluția din decembrie 1989 m-a prins, la 18 ani, nutrind o aversiune profundă față de orice formă de totalitarism și de fanatism și cu sentimentul că nu poți să stai deoparte când binele colectiv, libertatea sau demnitatea sunt miză. Evident că nu am fost membru PCR, nici informator sau lucrător al Securității. Celor curioși le spun că nu sunt nici ofițer acoperit nici membru în vreo organizație ocultă iar până acum nu am făcut parte din nici un partid politic. Amicilor conservatori li se pare că sunt cam progresist iar celor progresiști li se pare că am tendințe conservatoare. E normal să fie așa câtă vreme țin în măsuri aproximativ egale la justiție socială dar și la libertate.

Pe plan intelectual, am studiat (dar și am practicat) mișcările sociale, acțiunea colectivă și protestele. De fapt, întotdeauna am fost interesat de modurile în care oamenii se pot organiza singuri pentru a-și rezolva problemele, aceasta fiind și subiectul tezei mele de doctorat. Care nu s-a centrat pe proteste ci pe asociațiile agricole, amândouă forme ale acțiunii colective.

Totodată, am cercetat și am aprofundat educația ca sistem care are potențialul de a forma viitorii cetățeni și de a pune bazele dezvoltării personale și sociale. Cred că România trebuie să înceteze să fie exportatoare de forță de muncă ieftină și că Oradea și Bihorul se pot dezvolta în continuare doar prin investiții cu valoare adăugată mare, pentru care au nevoie de specialiștii formați bine la universitățile locale, mai ales la Universitatea din Oradea. Fiind pregătit în metode cantitative n-ar trebui să vă mire că sunt un adept entuziast al digitalizării, al utilizării seturilor mari de date (big data) și al automatizării prin machine learning și inteligență artificială în orice domeniu posibil, de la managementul urban la procesele decizionale din organizații și până la cercetarea științifică.

Mi-am exprimat punctele de vedere când mi s-a părut important să o fac. Uneori am fost în minoritate sau excentric față de opinia majoritară. Bunul simț ne obligă să recunoaștem că dacă fiecare ar spune doar ceea ce place majorității schimbarea în bine nu s-ar produce aproape niciodată. Ca argument în favoarea mea aduc faptul că o specie rarissimă de politician este cea a celor care își asumă riscul de a fi în minoritate pentru o cauză bună. Chiar Ilie Bolojan e un astfel de politician care a avut permanent curaj să inițieze lucruri pe care alții le-au declarat imposibile sau sinucigașe și astfel a schimbat fața Oradiei și sperăm că va schimba și fața județului cu ajutorul vostru și al nostru.

Din aceste motive sunt aici în fața voastră.

Adrian Hatos candidat pentru Senatul României, PNL Bihor.

Octombrie 2020

Categories
educație

Despre treimea irosită din educația românească

Problema

Dacă ești autoritate publică axată pe dezvoltare economică este rațional, nu doar moral, să te străduiești să oferi acces la educație de cea mai bună calitate tuturor copiilor și tinerilor care viețuiesc în zona în care au efect politicile tale. Din păcate, în România rata de parcurgere a unui traseu școlar complet, măcar până la finalizarea învățământului obligatoriu de 10 clase, este afectată de numeroase cazuri de abandon a căror incidență o putem afla din diverse surse.

Astfel, rata de părăsire timpurie a școlii (tineri cu vârsta între 18-24 de ani care au absolvit maximum 8 clase), variază în țara noastră de multă vreme între 15-20%. Fiind vorba de o statistică bazată pe ancheta AMIGO – un studiu pe bază de eșantion care tinde să subreprezinte categoriile cele mai sărace de populație – este posibil ca această rată să fie, de fapt, chiar mai mare.

Aceste estimări sunt confirmate de numeroase alte studii. Un raport privind ratele nete de cuprindere în învățământ al unei echipe de la Institutul de Științe ale Educației subliniază că abandonul pe cohorta care a finalizat învățământul obligatoriu în 2014/2015 a fost puțin peste 20%. Riscul de abandon este din ce în ce mai mare odată cu înaintarea în cariera școlară (mai mare în gimnaziu decât în primar, de exemplu) și dublu în cazul copiilor din mediul rural, comparativ cu cei din urban.
De altfel, o simplă urmărire a efectivelor de elevi corespunzătoare cohortei înscrise în clasa I-a în anul școlar 2008-2009 ne arată că din cei 230.000 înregistrați inițiali s-au înscris la examenul de Evaluare Națională mai puțin de 67%. Cu alte cuvinte, o treime din această cohortă s-a pierdut din sistem până la finalizarea clasei a 8-a. Probabil că ponderea celor care au plecat în străinătate sau abandonat din cauze medicale sau poate chiar prin deces nu este mai mare de 25% din aceste pierderi.

Putem vorbi de o treime pierdută din punct de vedere educațional de societate din fiecare generație de copii și adolescenți.

Câteva consecințe și complicații

Fiecare caz de abandon, de analfabetism funcțional, de tânăr care nu își realizează potențialul este o pierdere care poate fi cuantificată chiar în termeni economici dar trebuie în primul rând evaluată ca un eșec pe care societatea putea să îl evite. Un rateu al societății care, iată, își abandonează copiii.

Din punct de vedere economic, un copil care abandonează școala nu reprezintă doar irosirea resurselor folosite pentru a-l ține până în momentul abandonului în școală. Mult mai mult, este valoare adăugată care ulterior nu mai este produsă, sunt venituri și consumuri care nu mai sunt realizate, sunt cheltuieli în plus din bugetul de sănătate sau poate chiar alte resurse publice care vor fi necesare pentru a-i gestiona situația. Fie că lucrează în slujbe necalificate, fie că pleacă în străinătate sau ies din lumea muncii pentru a viețui în ocupații sezoniere sau în economia domestică, acești oameni participă foarte puțin sau chiar deloc la crearea și schimbul de valori dintr-o societate modernă. Mai mult, situația lor implică costuri nu doar economice, dar și morale și politice prin efectele sărăciei, excluziunii și ale degradării coeziunii sociale.

Un aspect este important de menționat aici. Fenomenul abandonului este greu de urmărit și de stăpânit și din cauza monitorizării sale defectuoase. Datorită macanismului de finanțare publică a școlilor, prin care se alocă o sumă anuală pentru fiecare elev înmatriculat (finanțare per capita), există din partea școlilor și a autorităților locale motivația de a înregistra mai puține cazuri de abandon decât sunt în realitate. Așadar, nu doar că nu știm la timp care sunt copiii care nu mai vin la școală dar se și risipesc resurse care ar putea fi folosite chiar pentru combaterea abandonului școlar.

Trebuie subliniată, de asemenea, agravarea riscului de abandon în situația dificilă de pandemie prin care trecem. Diverselor obstacole care îngreunează participarea școlară a copiilor din categorii defavorizate li se adaugă acum diviziunea digitală care afectează accesul la învățământ prin dificultățile însușirii materiei în condiții de absență a ghidajului din partea profesorilor, prin lipsa efectivă a accesului la conținuturi datorită absenței infrastructurii sau a competențelor de comunicare online atât din partea elevilor cât și din partea cadrelor didactice. Din păcate, trebuie să ne așteptăm ca în perioada 2020-2021 pierderile din sistemul de învățământ să fie mult mai mari decât cele obișnuite, chiar dacă ele vor deveni vizibile cu o oarecare întârziere. Este un preț pe care România îl va plăti pentru că a asistat aproape indiferentă la persistența și chiar adâncirea decalajelor de infrastructură materială și umană în educație între zonele defavorizate și celelealte.

(Să nu se înțeleagă că problema nu a fost identificată și subliniată deja, chiar la nivel de urgență de stat și de politică educațională. Combaterea abandonului școlar este prioritate strategică la nivelul Ministerului iar reducerea părăsirii timpurii a școlii este obiectiv al POCU. Din păcate, dintotdeauna executivul românesc a fost foarte harnic la elaborarea de strategii și documente programatice fiind însă mai puțin eficient în găsirea și implementarea cu tenacitate a unor soluții funcționale.)

Există soluții

Din acest motiv, concentrarea politicilor educaționale pe monitorizarea și combaterea reală a abandonului, pe de o parte, și pe îmbunătățirea prestației cadrelor didactice, mai ales a celor care predau în condițiile cele mai grele, unde este cea mai acută nevoia pentru ei, trebuie să constituie obiective strategice ale oricărui proiect de dezvoltare economică și socială care înțelege rostul mecanismelor și proceselor educaționale implicate.

Posibile soluții sistemice la aceste probleme includ îmbunătățirea și accesibilizarea rețelei de învățământ profesional, decongestionarea programei școlare și creșterea calității resursei umane din învățământ în școlile cu cea mai mare concentrare de elevi cu risc mare de abandon. Alături de aceste direcții destul de dificil de discutat, agreat și implementat și care, indiferent de scenariul considerat, vor solicita creșterea fondurilor alocate educației, pot fi puse în practică și măsuri mai punctuale:

  • Modificarea mecanismului finanțării pe elev de o manieră care să nu penalizeze financiar identificarea cazurilor de abandon și, în schimb, să recompenseze creșterea efectivă a ratelor de retenție.
  • Monitorizarea parcursului școlar al tuturor elevilor inclusiv prin utilizarea eficientă a evaluărilor naționale, a catalogului electronic etc. În alte părți se testează algoritmi de machine learning pentru a depista cazurile cu risc mare de abandon dar noi încă avem dificultăți în înregistrarea în aceeași bază de date cu acuratețe a absențelor, a notelor, a caracteristicilor socio-demografice și psihologice.
  • Extinderea activităților de consiliere școlară care să includă explicit sarcini de identificare și intervenție pentru copii aflați în risc de abandon.
  • Creșterea sprijinului financiar pentru familiile deprivate din punct de vedere materiale, sprijin care trebuie condiționat de participarea școlară a elevului.

Evident, scăderea ratelor de abandon nu este singura prioritate strategică a României în materie de educație. Chiar și fără a abandona școala, o mare parte dintre absolvenți sunt foarte puțin adaptați din punctul de vedere al competențelor, deprinderilor și valorilor, solicitărilor lumii în care trăim. Dar despre asta vorbim altă dată.